Howdy!

Eu sunt Mălli. Sau Mălina.

M-am născut într-o zi rece de toamnă, pe 18 noiembrie 1996, deci nu am prea mare experienţă de viaţă. Pentru că la 13 ani nu cunosc încă nimic din lumea asta mare ce mi se desfăşoară zilnic prin faţa ochilor. Îmi place să cred că am o gândire optimistă. Încerc să văd mereu partea plină a paharului, în ciuda faptului că uneori se mai întâlnesc şi pahare ”goale”.  Îmi place să cunosc oameni noi, să leg prietenii, să comunic. Nu îmi place să mă complic inutil, însă am curajul să încerc ”imposibilul” oricare ar fi acela. Îmi place să cred că sunt o fire mai calmă. Îmi place să citesc şi să scriu şi în mare parte cu asta îmi ocup timpul liber. Şi îmi mai place să învăţ lucruri pe care nu le ştiam până acum, lucruri interesante.

În general ascult muzică un piculeţ mai veche, pentru că muzica de la ora actuală nu mi se potriveşte deloc. Sunt o mare fană Metallica, AC/DC, Nirvana, Beatles, Guns’n roses, Scorpions şi Nightwish, de unde şi pasiunea mea legată de cântatul la chitară.

Când lucrurile nu merg aşa cum mi-aş dori, sunt supărată sau pur şi simplu am nevoie de un moment de relaxare, mă ”năpustesc” asupra colecţiei mele cu ceaiuri. Pentru că pur şi simplu ador să beau o cană cu ceai bun.

Mi-aş dori să citesc cele mai frumoase cărţi din lume, să număr toate stelele de pe cer, să călătoresc prin toată lumea şi să rămân cu sufletul de copil.  Mi-aş dori să nu existe ură, duşmănie, invidie, foamete, război. Dar uneori nu tot ce ne dorim se poate împlini aşa, într-o clipită, decât dacă voi găsi vreodată vreo lampă fermecată în care se află un duh fermecat sau să pescuiesc peştişorul de aur.

Nu ştiu şi nici nu îmi place să mă descriu. Tot ce am scris am scris pentru voi, ca să vă faceţi o idee în legătură cu această ”misterioasă” Mălli !

Să nu uuuuuit. Mă găsiţi la adresa de mail malli.mallina@yahoo.com şi într-un hamac, pe mess, ce-i drept mai rar, la malli.mallina.

Nu ştiu dacă e nevoie să îmi pun vreo poză cu mine.

-Am actualizat ”Cine este Mălli?”-

Lumea spune că legumele au întotdeauna un gust mai bun când le-ai crescut cu mâna ta. Încearcă să creşti nişte delicioase roşii pitice. Momentul cel mai potrivit al anului este sfârştiul lui aprilie, după ce a trecut iarna.

1. Poţi cumpăra seminţe de roşii la plic. Sau poţi să scoţi seminţele de la o roşie pe care ai servit-o la masă. Clăteşte-le bine cu apă şi lasă-le să se usuce.

2. Umple nişte pahare goale de iaurt cu nişte pământ de flori. Pune o sămânţă de roşie în mijlocul fiecărui pahar şi îndeas-o la mică adâncime în pământ. Stropeşte uşor pământul.

3. Lipeşte câte o etichetă, scrisă clar, pe fiecare pahar şi pune-le pe un pervaz pe care bate soarele. Verifică-le în fiecare zi, udându-le cât ai nevoie pentru ca pământul să fie întotdeauna umed când îl atingi cu degetele. Dar nu le îneca, udându-le prea mult. După vreo săptămână, ar trebui să vezi apărând un firişor verde.

4. După vreo 4 săptămâni, ar trebui să ai nişte plăntuţe mici. Scoate-le cu mare grijă din pahar, încercând să nu le rupi şi să păstrezi cât mai multe rădăcini. Transferă-le în ghivece mari, umplute cu pământ de flori, fixându-le cu grijă în mijlocul lor.

5. Continuă să le verifici şi să le uzi zilnic. După alte câteva săptămâni, ar trebui să apară primele flori. Când se vor scutura, vor lăsa în urmă câteva roşii mici şi verzi.

6. Când roşiile tale devin de un roşu strălucitor şi moi la pipăit, înseamnă că sunt coapte şi bune de cules, dar mai ales de mâncat!

Din ”Cartea fetelor: Cum să fii cea mai bună în toate”. Ideea mi-a venit răsfoind blogul Tomatei cu scufiţă. Repede repejor m-am dus să caut cartea asta, pe care am citit-o acum câţiva ani.  Mi-am amintit că era ceva acolo, referitor la roşii. Eu am plecat la cultivat roşii! Vă urez spor la treaba, e timpul să mâncăm şi noi ceva sănătos !

Este timiditatea un lucru bun sau rău?

Mi-e frică uneori că sunt prea timidă, mi-e frică uneori că NU sunt destul de timidă… Timizii ăştia, pe cuvântul meu, sunt aşa de… dificili şi deosebiţi? Da, deosebiţi în felul lor…

Da, uneori sunt prea timidă… daaar, niciodată nu am fost tipul fetiţei retrase, care preferă să stea în colţişorul ei şi să nu dialogheze cu nimeni. Recunosc: roşesc… da, o altă trăsătură de a timizilor: mereu când vorbeşti cu ei roşesc.

Nu înţeleg oamenii timizi (uneori nu mă înţeleg nici pe mine… dar…). Mi se par aşa, înfricoşaţi de ceilalţi din jurul lor. Oamenii timizi însă mi se par frumoşi pentru că niciodată nu rănesc pe nimeni, niciodată nu supără pe nimeni, niciodată nu deranjează pe nimeni. Ei sunt acolo, trăiesc tot ce ni se întâmpla nouă, ăstora mai ”vorbăreţi” şi ”curajoşi”, dar doar privindu-ne. Întotdeauna oamenii timizi mi-au inspirat un fel de înţelepciune: felul cum privesc în jurul lor, atenţia lor pentru fiecare lucru mărunt. Dar îmi pare rău de timiditatea lor, pentru că nu se pot bucura de aşa de multe lucruri. Cum am zis, eu ba sunt aşa cum mă întâlniţi mai mereu aici, în grădină, ba sunt ”shy, shy, shy”, când efectiv simt că nu are rost să particip la ceva sau altceva mă intimidează, îmi ia din avântul ăla tipic mie.

Lumea în care trăim este de vină. Ea nu-i acceptă. Pentru că eu cred că oamenii timizi sunt cei mai sensibili dintre noi şi nu sunt  încă pregătiţi să înfrunte lumea asta mare şi uneori aşa de rea.

Cred că oamenii fug prin timiditate de fricile lor bine bine ascunse. Dar nu asta e rezolvarea… nu!

Noi suntem de vină, doar noi! Noi îi facem pe cei mai sensibili din preajma noastră să devină timizi!

Tu ce părere ai? Ai fost vreodată timid sau timidă? Ai trecut peste asta? Cine crezi că greşeşte, noi sau ei?

Astăzi 2 cititoare mi-au făcut ziua minunată.  Defapt toţi cititorii îmi fac zilnic ziua minunată. Nu mai pomenesc de Grapefruits care luni mi-a făcut ziua supeer! Şi pentru asta vreau azi să fac un soi de ”colaj”, cu cele mai frumoase citate în imagini, special pentru voi, dragii mei cititori ! Scuzaţi dezordinea de imagini…

Gata, gata, sunt sigură că v-am plictisit deja! Dragii mei, vă doresc o seară superbăăă! Să nu uit: am văzut ideea asta genială la Alle.

Amân de ceva timp să scriu părerea mea despre oameni. Am mai scris aici ce frumoşi sunt oamenii, dar, DAR, nu toţi sunt aşa. Ei bine, oamenii ăia, care nu văd nimic frumos într-o zi, care nu zâmbesc deloc, pentru oamenii ăia regret. Că nu văd totul mai colorat. Că nu îşi fac viaţa mai strălucitoare, mai frumoasă, mai altflel. Îmi pare rău că nu ştiu să aprecieze ce e mai minunat în viaţa asta scurtă. Da, foarte scurtă, nu-ţi ajung nici 100 de ani să vezi toate lucrurile frumoase de pe pământ, să râzi la toate glumele, să asculţi cele mai frumoase melodii, să înveţi să faci orice îţi place, să trăieşti liber, nu tu griji, stres sau altceva. O viaţă ai, trăieşte.

Dacă pentru oamenii -”gri” (da, se potriveşte, că sunt aşa de şterşi) regret, mai ”inventez” încă 2 categorii de oameni, cârcotaşii şi nefericiţi. Oamenii ăia care comentează la tot ce faci tu, te urăsc pentru simplul fapt că eşti fericit în felul tău, că îţi place să trăieşti altfel decât ei.  Oamenii ăia urăcioşi, care îţi fură zâmbetul de pe buze cu o privire de aia plictisită de tot, îi consider un soi de cârcotaşi şi îi văd ca pe nişte elefanţi bătrâni şi sătuli de mâncat…ce mănâncă de obicei elefanţii (na, dilema zilei de azi!). Şi sunt tare nesuferiţi pentru că, ei neavând o viaţă ca a ta, ţin să o comenteze şi să te judece în continuu.

Nefericiţii sunt oamenii care au câte puţin din fiecare tip de oameni de mai sus. Doar că ăştia se plâng în continuu. Insuportabili mai sunt, pe cuvântul meu! Pentru ei… nu există nicio şansă de recuperare.

Tu ce zici? Am dreptate?

-…mă comportam frumos cu toate fetele.

-…aş fi căutat să o fac pe ea să zâmbească mereu când sunt în preajma ei, i-aş fi dat flori în fiecare zi sau o mică atenţie ca să îşi zică în gând ”măi, băiatul ăsta chiar se gândeşte la mine”

-…aş fi jucat fotbal. Da!

-…aş fi fost ăl’ mai popular dintre toţi.

-…aş fi cântat la chitară fetelor amorezate.

-…aş fi scris poezii d’alea frumoase.

-…aş fi fost cel care spune glume la care râde toată lumea.

-…aş fi fost blond şi aş fi avut părul lung şi ondulat.

-…aş fi fost un soi de revoluţionaaar, rebel, îndrăgostit, combinaţia aia minuuuunată!

-…aş fi fost skater. La naiba, fără să atingi un skate nu eşti băiat d’ăla ”fatal” .

-…aş fi fost la fel de inteligent ca şi subsemnata, probabil mai atent.

-…aş fi încercat să fac ziua frumoasă la cât mai multe feteee.

-…aş fi fost indiferent la multe.

-…aş fi fost prietenul în care te poţi baza mereu.

-…aş fi fost cel mai bun dintre toţi.

-…n-aş fi fost indiferent la haine…doar dc-uri şi jeanşi rupţi.

-…mi-ar fi plăcut să citesc.

-…aş fi avut un blog.

-…aş fi avut o cameră suuuuuper dezordonată da’ foarte…ăăă…  foarte faină.

-…aş fi avut un infinit de vise.

-…aş fi fost un soi de adolescent unic…

_______________________________________

O, şi câte şi cum aş mai fi fost!

Dar …let’s face the truth:… sunt fată. Şi e minunat!

Dar nu ar fi fost rău să fiu băiat…ba din contra, mi-ar fi plăcuuuuuuuuuuuuuuuut!

Pentru că eu nu am fost aici de 1 Martie, întârziată de bobocii şi aerul cald de primăvară, ţin să îţi urez cu întârziere:

Stimate cititorDragă cititor,

Cum nu sunt lângă tine să îţi ofer cu toată căldura un Mărţişor şi să îţi urez o Primăvară superbă!, am zis să scriu ceva sincer pentru tine şi sa îţi las nişte versuri dintr-o poezie frumoasă, că sunt sigură că îţi vor plăcea. Îmi eşti tare drag că zilnic stai şi citeşti ce scrie subsemnata şi nu te plictiseşti niciodată. De aia trebuie să ştii că eşti o persoană foarte importantă pentru mine. Eu nu mă pricep la urări. Cum a trecut 1 Martie nu pot să îţi zic La mulţi ani de 1 Martie! că e lipsit de semnificaţia datei. Azi e 2, nu îţi zic de 1. Dar să ştii că ieri m-am gândit la tine şi azi vreau să îţi zic ce am gândit mai exact: ”Să ai o primăvară superbă, să ai pe parcursul ei dorinţe îndeplinite câţi boboci sunt în copaci, să ai multe bucurii câţi ghiocei sunt în piaţă şi să zâmbeşti până o să rămână cerul fără albastru! Şi toată viaţa ta să fie o primăvară frumoasă!”.  Am zis că nu mă pricep, da’ tot ce am zis am zis din toată inima. Şi pentru că îmi placi, îţi dedic o poezie de Lucian Blaga, care am descoperit-o ieri şi e frumoasă:

A cunoaşte. A iubi.
Încă-odată, iar şi iară,
a cunoaşte-nseamnă iarnă,
a iubi e primăvară.

A iubi – aceasta vine
tare de departe-n mine.
A iubi – aceasta vine
tare de departe-n tine.

A cunoaşte. A iubi.
Care-i drumul, ce te-ndeamnă?
A cunoaşte – ce-nseamnă?
A iubi – de ce ţi-e teamă
printre flori şi-n mare iarbă?

Printre flori şi-n mare iarbă,
patimă fără păcate
ne răstoarnă-n infinit
cu rumoare şi ardoare
de albine rencarnate.

Înc-odată, iar şi iară
a iubi e primăvară.

Nu îmi plac străzile pustii. Îmi plac străzile animate, pline de viaţă. Străzile pustii sunt neplăcute, te ţin departe de ele, au un aer misterios şi oarecum liniştit…

Trec pe lângă o straduţă de acest fel zilnic. Toamna prăfuită şi goală. Iarna…stringheră şi parcă înfricoşătoare prin lipsa de viaţă. Primăvara…ei bine, primăvara, străduţa mea prinde viaţă.

Primăvara străduţa mea se colorează. Ca şi cum un copil ar colora o schiţă. Primăvara soarele începe să viziteze străduţa mea. O acoperă într-un soi de aură strălucitoare care ţine până la toamnă. Şi, odată acoperită de aura aceea ’’magică’’, freamătul se instalează şi pustiul dispare încet, încet. Copacii revin la viaţă, şi ajung verzi, ca altă dată, iar în grădini florile dau petele de culoare necesare unei străduţe ideale. Părculeţul cândva prăfuit devine animat iarăşi de copii, care, cu zâmbetul lor aduc şi vara pe străduţă,  şi, dintr-o dată, nu mai sunt singură, nu mai sunt o călătoare ce traverseaza o mare de pustiu. Acum sunt flori la geamurile caselor, oameni trebăluind prin grădină şi doi pui de căţei ai nimănui care caută un tovarăş în fiecare călător.

Străduţa mea a devenit un tablou frumos, pitoresc şi animat.

Nu-i aşa că sunteţi chiar curioşi unde este mai exact straduţa mea? Priviţi doar în jurul vostru, când vă plimbaţi, şi o să o regăsiţi în orice străduţă. Căci primăvara lasă un astfel de ’’Mărţisor’’ pe fiecare străduţă, readucându-i strălucirea.

Azi m-am oprit în drum spre şcoală pe un petec de trotuar uscat, la soare şi am realizat: ”mi-e cald. pentru prima iarna asta mi-e cald!”

Am fotografiat rămuricile înmugurite, am ocolit în paşi de balerină bălţile, mi-am dat fularul jos de la gât, căci era o căldură de vară, pe cuvântul meu, şi tica-tica până acasă gândindu-mă: ”he he, gata, aşa nu mai merge, trecem la gecuţă de primăvară şi înapoi la… converşii şi dc-urile de toate zilele, şi renunţăm noi frumos la bocancii şi la ghetuţele de motan încălţat, că vine primăvara!”.

De mâine, cu cât mai cald, cu atât mai bine, trec la vestimentaţie mai de primăvară, că doar nu o să stau în bocanci şi la 15 grade.

Ieri, cu umbreluţa, azi cu ochelari de soare.

Azi oamenii nu mai erau înfăşuraţi în fularele lungi şi tricotate, s-au eliberat şi se bucurau de baia de lumină caldă. Azi nu mai erau trişti, nemulţumiţi de bălţile de pe troatuare şi din viaţă şi suflet, ci le ocoleau cu un fel de voioşie molipsitoare. Parcă azi, când a fost mai frumos, oamenii şi-au căutat ”masca” de primăvară în şifonier şi au purtat-o cu cu o oarecare mândrie, o satisfacţie parcă împotriva iernii.

Îmi place schimbarea, îmi place tot ce e diferit, vreau să-mi fac fiecare zi altfel, mai frumoasă, mai însorită.

Şi…eu încă nu am primit ghiocei!

Dovada:

Înmuguresc copăceeeiiiiiiiiiiiiiiiii.