Asistenta şi paracetamolul
-pamflet, personaje imaginare şi alte prostii-

Într-o nu ştiu care ţară, într-un nu îmi amintesc care oraş, într-o şcoală, exista un cabinet medical, condus de însăşi Doamna Asistenta. Şi Doamna Asistenta avea o vorbă de fiecare dată, pe care rar o schimba… Şi de fiecare data cand un mândru copil lovit de soartă/mingea de fotbal de la sport venea la ea, ea şi mai mândră îi zicea:

[Read more...]

Mie îmi plac mult fotografiile frumoase. Am şi nişte fotografi preferaţi pe care îi urmăresc pe deviantart şi flickr, unii adolescenţi cu talent şi care au studiat fotografia, alţii care au o vârstă respectabilă şi au ca profesie fotografia.

[Read more...]

Sunt cam degajată în ultima vreme de… tot. Mă cam lasă rece multe în ultima vreme, m-au cam obosit toate aiurelile de la şcoală (nu mă refer la teme sau învăţat, ci la prostiile care se întâmplă la şcoală), mi-am pierdut interesul pentru multe lucruri neimportante pentru care anii trecuţi făceam un caz şi un tărăboi de parcă ar fi fost nu-ştiu-ce. Acum mă mulţumesc să dau ochii peste cap şi să fac o mulţime de comentarii în gând, nu merită efortul sau altceva. Şi ar fi tare plăcut să nu se mai strofoce nimeni pentru aberaţii, serios. Populaţia pământului este atât de stresată încât nu mai e loc şi pentru copii stresaţi de prostii.

Citeam pe mai multe bloguri de adolescenţi scrise de fete de o vârstă cu mine despre cât suferă că sunt bârfite bla bla bla şi ce mare caz fac din asta, cum se răzbună etc. Nu o să fiu ipocrită, m-au afectat şi pe mine un timp mizeriile de genul ăsta, până când m-a lovit un val de superioritate imaginată, care a înlăturat orice supărare de acest fel. După, valul de superioritate s-a evaporat, revenisem cu picioarele pe pământ, dar totuşi a fost sănătos că m-a transformat într-o indiferentă în armură de oţel. Nu mă interesează nici negru sub unghiuţă de părerea altor oameni, fac cum cred că mi-e bine şi mă întreb oare de ce m-ar preocupa părerile unor oameni care nu cunosc nici măcar o cincime din personalitatea mea?

Măi fetelor, tristelor că sunteţi bârfite, ia băgaţi la cap ce vă zice Mălli, că le ştie sau vrea să le ştie: mai bine să fii bârfit decât să nu, că dacă nu eşti bârfit, eşti insignifiant şi nu reprezinţi nimic pentru nimeni. Oamenii nu te bârfesc îneapărat că sunt invidioşi, ci pur şi simplu sunt cam complexaţi de tine în adâncul sufletului, încearcă să te doboare şi alte prostii de astea pe care eu nu ştiu să le explic dar pe care le ştiu prea bine .

Bârfa n-ar trebui să te afecteze dacă tu ştii una şi bună, că eşti unică. Eu nu mai am probleme de genul ăsta, cu bârfa… mă rog, poate oi avea, dar nu ştiu şi nu îmi pasă. Am lucruri mai importante de făcut decât să casc gura şi să cercetez cine a zis că mi-a stat pe data de 13, marţi, părul aiurea.

De fiecare dată când citesc sau privesc ceva caut să aibă un final fericit.

Nu îmi pot explica multe lucruri la mine, cum ar fi neatenţia, lipsa completă de organizare şi ar mai fi şi chestia asta cu finalurile fericite. De ce mă feresc de cărţile şi filmele care nu se termină aşa cum aş vrea eu?

De ce adorăm numai finalurile fericite?

În fond, viaţa mai are din când în când şi un strop de dramă, mai ales când ești adolescent.

-articol programat, explicații pentru asta în articolul precedent -

Nu e de ajuns să vrei, să îți dorești un anumit lucru. Mi-am dat seama că pocnind din degete, ca personajele magice din povești, nu o să primesc ce vreau. Credeam că e de ajuns să crezi în tine și să îți dorești cu ardoare.
Nu, nu merge așa…

Și după o găleată cu apă rece primită unde și când doare mai tare, te prinzi că trebuie să muncești de să-ți sară capacele ca să reușești. Și după o găleată de asta, în cazul meu, pierzi orice fărâmă de încredere în tine, simți că nu prea ești bun, nu așa cum credeai.

Zilele astea nu voi mai scrie, fiind ocupată să mă feresc de găleți cu apă rece și neagră…

Nu au fost puține dățile în care oamenii m-au dezamăgit. De fiecare dată când s-a întâmplat am trecut peste. Ori am terminat-o cu ei, ori le-am mai oferit nu-știu-câte șanse să facă în așa fel ca să fie ca înainte.

Pe mine mă întoarce pe dos momentul în care dezamăgesc pe cineva. Și încerc să nu dezamăgesc pe nimeni dar nu sunt un super-om și mai greșesc.

Voi ce simțiți când dezamăgiți? Ce atitudine luați atunci când sunteți dezamăgiți de cineva?

Am citit în ultima vreme multe.

Nu mă voi lega acum de cărţi şi de numărul volumelor citite, că nu asta contează, contează ce îţi rămâne acolo, ori în cap ori în suflet. Am citit multe articole, multe texte şi nişte compuneri din vremea în care învăţam să scriu (nu că acum aş cunoaşte această tehnică, dar am mai prins una alta de când sălăşuiesc pe meleagurile blogurilor), nu mă refer la scris de mână, bineînţeles, ci la scris. Mi-aş dori să scriu cum trebuie, nu lucruri mărunte, ceva care să rămână şi cu care să fac oamenii fericiţi. Până astăzi, în toţi cei 14 ani, n-am scris ceva memorabil pentru mine, eu, cel mai mare critic şi în acelaşi timp şi cel mai neinstruit. Bine, am scris un scenariu de film de vreo 20 şi ceva de pagini de word, dar asta e nimic că nu s-a materializat visul meu de a face filmul (încă) în lipsa unui actor în rolul personajul masculin principal. Stupid. Hmm doritori ?

Şi mă tot gândesc de ceva vreme să scriu nişte poveşti… De ce n-aş face acest lucru? Să fie personaje fantastice şi finaluri fericite nemaipomenite.

Vara mie nu îmi pare cel mai frumos anotimp, prefer primăvara. Însă vara e plăcută pentru lunga vacanţă şi leneveală de care au parte copiii, deveniţi cei mai fericiţi atunci .

Aştept vara din ”n” motive: ca să dau examenele mai repede (să scap de stresul şi încordarea care mă cam omoară perioada asta),  să mă văd intrată la liceul mult dorit şiiiii să mă duc la SCORPIONS şi BON JOVI!

De abia aşteeept!!!

Avem pe aici fani care ar vrea să meargă la concerte ? Avem pe aici fani care iubesc vara şi doresc să vină mai repede? M-aş mira să nu…

Am lămurit-o cu întrebările, mulţumesc silitorilor care şi-au făcut tema.

Astăzi vom vorbi despre manierele în ţările vorbitoare de limba rusă. Consider că oriunde te-ai afla pe lumea asta, este civilizat să spui ”bună ziua” şi ”la revedere”. Dacă ţi-e foame, n-ai unde dormi sau aşa ceva, te descurci tu prin semne să faci rost, deci astea mai pot aştepta. Ca să fie mai uşor, am făcut un dialog între un copil care ştie ruseşte şi unul care nu ştie. S-ar putea ca aceste personaje să rămână prezente în lecţiile noastre mai tot timpul…

Bobiţă: Bună ziua! (Bobiţă e un băiat teribil de educat, spune numai ”Bună ziua!”)

Răducu: Добрый день

Bobiţă: hăăă? ce zici mă?

Răducu: Добрый день

Bobiţă: Dobrîi den’? Ce înseamnă asta?

Răducu: Înseamnă ”Bună ziua” în ruseşte. Как вас зовут?

Bobiţă (luminat pe moment): ahaaa. Dar ce ai zis acum… ăăă… kak vas zavut? asta ce mai e?

Răducu (dând ochii peste cap): Of, te-am întrebat cum te cheamă. Uite, eu Меня зовут Răducu.

Bobiţă: Eu menia zavut Bob, dar prietenii îmi zic Bobiţă. Vaaai cât e ceasul! Trebuie să plec…

Răducu: До свидания.

Bobiţă: bine. cred…

Răducu: Ţi-am spus ”La revedere!”

Bobiţă: Ooo, atunci da svidan’ia şi ţie!

Limba rusă mi se pare că are o pronunţie tare drăguţă şi amuzantă.

Aveţi ca temă pentru data viitoare să atribuiţi fiecărui cuvânt în ruseşte traducerea şi pronunţia !

Bunăăăă ziiiiiuaaa!