Citesc multe lucruri frumoase pe tot atâtea bloguri și stau și mă întreb: oare autorii blogurilor drăguțe sunt la fel de drăguți ca și articolele lor? Pentru că dacă ar fi așa, voi realizați ce mulți oameni simpatici și drăguți ar exista ?
Mă gândeam… hai să facem o “grupare” a oamenilor drăguți! O mică sau mare comunitate cu oameni care știu că zilnic fac câte o faptă bună, care gândesc liber, care caută să-și facă fiecare zi deosebită, se bucură de lucruri mărunte și sunt fericiți mai mereu.
Acum lăsați modestia, că știu că am cititori modești, chiar vreau să știu dacă v-ar plăcea să faceți parte dintr-o astfel de comunitate, a oamenilor drăguți. Hai să vă văd, cine vrea să devină membruuuu?

p.s.: dacă avem mai mulți doritori, fac și un blogușor, o “casă” drăguță a noastră ehhh am multe idei, să văd dacă am cu cine să le pun în aplicare !

Vacanța asta voi fi o pisică leneșă, care bea ceai și citește.
Am cam epuizat stocul de romane de Agatha Christie și vă întreb pe voi în ce să dau atacul acum ?
Nu de alta, dar vacanța asta vreau să recuperez tot ce n-am citit de la începutul anului din cauza lipsei de timp.
Minim o carte pe zi să fie. Deci măcar 8 titluri bune bune !

Ţin minte că pe la 8-9 ani eram fană a unui desenat animat cu prieteni imaginari. Astăzi butonând televizorul din curiozitate să văd ce mai e pe acolo, dau pe postul de desene animate al copilăriei mele şi este desenul animat sus menţionat. Şi stau eu şi mă uit şi mă loveşte întrebarea: oare cum o fi să ai prieten imaginar?

Adică, mie mi se pare că vorbeşti singur… e mai ok să vorbească copiii cu păpuşile, cu maşinuţele, dar nu singuri… e ciudat.

Mai sunt şi filosofi de ăştia care spun că aceşti prieteni imaginari ai copiilor sunt de fapt entităţi şi aşa mai departe, dar eu nu îi cred, sunt doar copii cu imaginaţie bogată.

Şi, voi aţi avut aşa ceva? Ce credeţi despre prietenii ăştia imaginari? Eu recomand să ”get a life”, recomand prietenii adevăraţi, deşi… hmmm… sunt teribil de greu de găsit.

În ultima vreme mi-s tare aiurită şi uneori mă trezesc strâmbându-mă mai ceva ca domnişorul Jim Carrey. Adică nu mă strâmb eu intenţionat, nu dau ochii peste cap şi ce mai fac aşa, de bună voie, dar nici nu sunt silită de cineva să o fac. De exemplu, mergând pe stradă îmi amintesc de vreun moment care nu mi-a plăcut şi nici măcar convenit şi implicit, capăt o faţă atât de expresivă încât zici că sunt rudă cu actoraşul mai sus pomenit. Şi e ciudat, că nu îmi dau seama, şi atunci când o fac e o senzaţie aşa stupidă, dar asta e deja o altă poveste.

deeeeci

1. mă strâmb fără să vreau, asta intră în top 10 cele mai mari prostii pe care le fac bară le-am făcut.

şi gloriosul 2, care are legătură cu curajosul şi stupidul 1:

2. dacă mă enervează cu o replică aiurea cineva, mă trezesc că repet cu glas piţigăiat ceea ce a zis. bine, asta s-a întâmplat o dată, dar a fost foarte amuzant pentru cei din jurul meu şi nici pe mine nu m-a lăsat rece.

Jim Carrey, dă-te că vine Mălli să îţi ia locul !

Acum câteva zile, plimbându-mă printr-un mall la cumpărături, îmi atrage atenţia o brăţară dintr-o vitrină. Intru în magazinul respectiv, uit de brăţară pentru că zăresc o pereche de cercei cu gărgăriţe drăguţi şi după ce mă uit de 2 ori la ei îi cumpăr. Când dau să intru în alt magazin, îmi aduc aminte de brăţară, care era de altfel foarte drăguţă, genul ăla cu mărgeluţe vintage. Mă întorc după brăţară, a cărei culoare nu o văzusem bine. O revăd lângă vânzătoare şi îi spun ”bună ziua din nou, sunteţi amabilă să-mi spuneţi şi mie ce culoare are brăţara din vitrina din dreapta dumneavostră?” şi primesc un răspuns tare drăguţ şi neaşteptat ”aşteaptă la rând fetiţă”. Mbine, eu văzusem brăţara de un albastru azuriu tare plăcut, am zis să aştept, dar între timp mă întrebam dacă sigur aia e culoarea şi nu din cauza luminii o vedeam aşa. M-a enervat rău răspunsul domniţei, dar am zis că brăţara merită. Stau la coada de vreo 5-6 persoane timp de vreo 20 de minute, vine rândul meu: ”Voiam să îmi arătaţi şi mie, vă rog frumos, brăţara aceea şi să îmi spuneţi preţul…”. În timp ce descuie vitrina îmi spune preţul care îmi convenea dar, din păcate, când văd brăţara, culoarea era cu totul alta, de un verde urât rău şi datorită luminii din vitrină văzusem eu ce culoare văzusem.  Îi spun ”vă mulţumesc, am crezut că are altă culoare, modele asemănătoare mai aveţi?”. Primesc un răspuns aşa plăcut, încât nu îmi vine să cred: ”nu, n-am, sunteţi daltonistă?”. Mă întorc şi mă uit la ea, mă uit aşa, clipind de o sută de ori pe minut, cu un fel de ochi de căţeluş, îi zâmbesc cât de ironic şi drăgălaş pot şi îi spun ”nu, dumneavostră?” şi plec.

Puteam să sun la un număr pentru clienţi de la firma respectivă şi să le spun că în curând, cu angajaţi ca domniţa respectivă, o să dea faliment. Însă nu am făcut-o pentru că sincer, nu mă prea interesează pe mine de falimentul magazinelor cu vânzătoare sictirite şi lipsite de bun simţ. Eu nu i-am vorbit la per tu vânzătoarei, m-am adresat cât de frumos ştiu eu chiar dacă atunci când am revenit mi s-a adresat urâcios.

Ce nu ştia vânzătoarea e că în ultima vreme am o plăcere deosebită să îi enervez (înapoi) pe cei care mă enervează, am părinţi şi prietene cărora le-am zis întâmplarea, prietenele mele au la rândul meu alte prietene, prietenele lor alte prietene şi ştiţi cum e… fetele vorbesc. Dacă tipa a mai repetat figura unei adolescente, să nu se mire că nu o să mai prindă, în cel mai scurt timp, picior de copil în magazinul respectiv.

Nu îi înţeleg pe oamenii ăştia, pe bune…

Eu de fiecare dată când intru aici mă simt ca într-o cameră foarte foarte mare, cu pereţi albi. O cameră care are o fereastră prin care soarele străluceşte mereu, chiar de ninge sau plouă. Şi care are o mică bibliotecă într-un colţişor, o bibliotecă tot albă, cu volume preferate şi numai cărţi  interesante. Iar într-un colţ îmi imaginez că e un soi de dulăpior prin care se pot vedea cămăşi înflorate, toate în culori plăcute. Lângă bibliotecă e o canapea albastră cu 2 perne mari şi pufoase, iar în capătul celălat al camerei un birou cu un scaun la fel de alb ca şi camera. În rest, portocali şi bonsai, doi lămâi înfloriţi, un puiuţ de labrador care se plimbă peste tot.  Îmi imaginez nişte tablouaşe cochete pictate frumos cu rame albastre, un lampadar, nişte draperii drăguţe, muzică preferată pe fundal.

Şi îmi place la nebunie camera asta, dar când văd că n-am niciun strop de inspiraţie, trebuie să o ocolesc şi asta nu îmi place deloc.

Zilele astea am căutat o temă retro, ceva drăguţ şi simplu, am căutat în zadar…

Mă gândesc serios ca la vară să îmi iau un căţel. Ce rasă recomandaţi ?

What a lovely feeling !

Sâmbătă plăcută să aveţi !

Pentru mine clasa a VIII-a reprezintă chiar cea mai naşpa şi aiurea clasă din toate care au fost până acum. Nu din cauză că dau examene, merg la nu-ştiu-câte concursuri şi olimpiade dificile, ci că ştiu că mă despart cam pentru totdeauna de nişte oameni cu care am crescut, m-am maturizat, am învăţat bune şi rele, am trăit din nou bune şi rele, cu care m-am certat şi împăcat de atâtea ori câte stele sunt pe cer.

Nu zic că au fost toate roz, că am fost o echipă extraordinară, că ne-am susţinut mereu unii pe alţii, că n-a existat invidie şi cam ce prostii au mai fost, nu, am fost departe de aşa ceva şi totuşi mi-e drag de câţiva dintre colegii mei, mi-e tare drag, şi zău, când mă gândesc că în nici jumătate de an le voi spune ”la revedere!” mă pierd şi devin filosof, întrebându-mă ce naiba e cu timpul ăsta.

Despărţirile fie şi pentru puţin timp mă întristează. Of of of, să vedeţi ce jale o să fie în iunie, şi la banchet cred că mai mult plâns şi sughiţat va fi decât dans. Şi totuşi mai am 6 luni şi voi avea grijă să fie frumoase şi să devină amintiri plăcute.

Şi cum a fost la voi la sfârşit de generală?

Îmi pare aşa rău că nu m-am născut în vremurile în care singura distracţie era cititul şi, odată cu vârsta, mersul la baluri. Pentru că în zilele de azi nu ai timp nici să respiri, dar d’apăi să îţi faci timp măcar în fiecare seară să citeşti. Pe 2011 mi-am propus să citesc câte o carte pe săptămână, începând cu luna februarie, că ianuarie e o lună prea ocupată. Sunt atâtea volume pe lumea asta care merită citite, nu ştiu dacă îmi va ajunge viaţa să le citesc pe toate! Şi din puţinele capodopere pe care am apucat să le citesc, mi-au plăcut mult mult mult:

Jane Eyre

Well… asta e cartea mea favorită. Îndeplineşte toate condiţiile pentru a fi aşa: acţiunea se întâmplă pe vremurile alea în care mi-ar fi plăcut să trăiesc, are o poveste de dragoste superbă, are un final fericit, deşi pe parcurs se întâmplă o grămadă de lucruri mai puţin fericite. E ceva de citit acum, cât eşti adolescent, că le vezi şi le trăieşti altfel toate sentimentele pe care le redă cartea.

Adam şi Eva de Liviu Rebreanu

E genul de carte care îţi pune memoria la încercare. Mi s-a părut… hmmm… interesantă e puţin zis. M-a lăsat mască , eu nu m-aş fi gândit să scriu aşa ceva… cred că asta e diferenţa dintre mine şi Rebreanu. Cartea e un roman de dragoste mai deosebit, care ne poartă în timp şi în spaţiu. Ajungem din India în Bucureşti şi, cu fiecare destinaţie, ne este prezentată o altă dragoste sfârşită tragic. De fapt, e vorba despre un personaj care trece prin mai multe vieţi, e un roman ce are ca temă credinţa în reîncarnare, eh complicat, trebuie citită!

Enigma Otiliei de George Călinescu

M-a ţinut cu sufletul la gură până la sfârşit, să aflu de ce enigmă este vorba. Ştiu că mi-a părut cumplit de rău că Otilia nu a rămas cu Felix.

Dama cu camelii de Alexandre Dumas fiul

Cartea este inspirată dintr-un episod al vieţii autorului, care a fost îndrăgostit şi el de o curtezană. În carte este vorba despre -tot- o poveste de dragoste care se sfârşeşte trist. De citit, că merită.

10 negri mititei de Agatha Christie

Minunate mai sunt romanele scrise de Agatha Christie! Yep, de la cele de dragoste am trecut la romane poliţiste. Mie îmi place mult când citesc astfel de cărţi să mă pun în locul lui Poirot şi să găsesc eu criminalul, dacă se poate înainte lui. Cartea asta e foarte interesantă căci Poirot apare de abia la sfârşitul cărţii. E vorba despre nişte oameni, mai precis 10, care vor fi omorâţi (de fapt 9 vor fi ) pe o insulă, prin aceeaşi procedee descrise într-o poezie destul de sadică.

Domnişoara Christina de Mircea Eliade

Cartea asta e fabuloasă. Fa-bu-loa-să. Câtă imaginaţie îţi trebuie să creezi aşa ceva? Poveste de dragoste misterioasă între o fantomă şi un nefericit, mister… de toate .

Elevul Dima dintr-a şaptea de Mihail Drumeş

Ţin minte că după ce am citit-o i-am pus pe toţi amicii mei să o citească, ca să am ce discuta cu ei, să văd impresiile lor. Tuturor ne-a plăcut, e genul de roman pe care îl citeşti în 2 ore cu sufletul la gură, e o lectură plăcută şi interesantă. E ceva ce te îndeamnă să crezi în visele tale şi să încerci să le faci să devină realitate.

Portretul lui Dorian Grey de Oscar Wilde

Cartea asta e de citit când te simţi profund şi inteligent, că altfel nu o să o simţi şi o s-o înţelegi cum trebuie.

Adela de Garabet Ibrăileanu

E pentru o după-amiază de primăvară, merge perfect cu un ceai verde alături, o să o termini cât ai clipi. Mi-a plăcut, însă nu şi finalul.

La răscruce de vânturi de Emily Bronte

E unul din romanele clasice care trebuie citite măcar o singură dată. Îmi place că în ciuda tuturor lucrurilor care se întâmplă pe parcurs, finalul e oarecum fericit.

Şi cââââte mi-au mai plăcut! Dar deja am scris prea mult pentru un articol. Am zis că e un fel de top, că aştept să aud părerile voastre, cam pe ce locuri aţi clasa titlurile de mai sus ?