Unul din cele mai frumoase desene animate ale copilăriei mele împlineşte astăzi 50 de ani. Câte generaţii au crescut având pe fundal melodia de început al acestui desen animat oare? Câţi copii i-au îndrăgit pe Wilma şi pe Fred, pe Betty şi pe Barney? Câţi copii n-au visat să aibă un Dino în loc de câine?

cred că atât de mulţi copii câte picături cad din cer la o ploaie de toamnă.

Când mă gândesc ce mult îmi plăceau desenele astea animate şi ce uluită eram cum puteau oamenii aceia să facă totul din piatră… Sunt fericită că am crescut aşa, cu o Familia Flintstone, un Scooby Doo, un Tom şi un Jerry, un Top Cat, un Bugs Bunny, un Road Runner, o Viaţa cu Louie,  însă îmi pare teribil de rău că acum copilaşii de azi se uită la desene animate de astea… cum se cheamă? anime-uri. anime-uri violente cu roboţi însetaţi de sânge care vor să cucerească lumea, cu ”japonei” care se luptă cu forţe întunecate, cu creaturi mutante etc. De ce oare sunt permise astfel de desene acestei categorii de copilaşi, care nici nu au 5 ani, însă capătă în vocabular expresii de genul ”te voi omorî” când nici măcar nu ştiu ce înseamnă…?

Copiii mei când vor avea 5 ani se vor uita la Tom şi Jerry şi la Familia Flintstone, nu la de-astea.

şi ca să v-amintiţi…

Tot văd pe blogurile patriei nemulțumiri la adresa “rromâniei”. Nemulțumiri au existat și de pe vremea lui Burebista, însă “rromânia”?! Mai dă-o naibii de treabă.
M-am săturat să ne plângem de țara asta! Dacă sunteți chiar așa nemulțumiți, organizați-vă și ieșiți cu furcile în fața Casei Poporului. Nici așa nu vă convine.

Câți oameni au murit de-a lungul anilor pentru independența și numele țării ăsteia… cică “rromânia”, “rromânica”…
Eu înțeleg ce nesimțiți sunt ăștia care o conduc, dar chiar așa…

Câți oameni au murit ca să nu mănânci tu, “rromânelule”, rahat turcesc dimineața , la prânz și seara și să vorbești limba lor? Câți oameni au murit să nu papi tu gulaș (nu mă interesează cum se scrie) până nu mai poți? Ca să fii român liber, câți tineri au murit călcați de tancuri și împușcați acum 20 de ani, ca să te poți plimba tu pe nu știu unde și să zici “la ei nu ca la noi”? Ă, știi câți?
Mă dezgustă copiii/adulții ăștia care habar nu au pe ce lume trăiesc dar în schimb consideră România un căcat de țară. Repet, guvernarea e cum zici tu, nu țara.

Şi aşa au câţiva dintre colegii mei ”dubii” cu privire la adevărata mea identitate, de la acest incident, aşa că astăzi, 26 octombrie 2010, ora 21:30, recunosc: lucrez la NASA. Asta în timpul meu liber, puţin ce-i drept, căci în majoritatea lui este nevoie de mine la FBI. Of, grea viaţă…

Bineînţeles glumesc (am simţit nevoia să spun asta că există mulţi naivi pe lumea asta şi… mai ştii ce se poate întâmpla?!)!

Aseară am fost mai aproape de stele, la Observatorul Astronomic din Bucureşti. Mi-e un pic ruşine să recunosc, însă ieri am fost pentru prima oară, deşi locuiesc în oraşul ăsta de aşa mult timp. Şi hai să vă spun un secret: a fost minunat! Nu a fost genul vizitei plictisitoare la un muzeu plin de praf, în care o doamnă, parcă de vârstă cu muzeul, cu o voce răguşită, spune plictisită un text care îl repetă de decenii. A fost foarte interesant datorită explicaţiilor şi programului cu care am văzut câte galaxii există pe lumea asta, descoperite de oamenii ăştia ştiinţifici, care uite că mai descoperă câte ceva când nu dorm ! Şi tipul care ne-a explicat o făcea cu aşa multă pasiune, pe înţelesul şi celor mai micuţi copilaşi care erau pe acolo… Prima dată am fost în sala în care am văzut ce am văzut prin intermediul unui program (numit Mitaka) pe un video-proiector şi l-am ascultat pe tipul acela explicându-ne ce arăta programul. Apoi am urcat pe teresa Obsevatorului ca să ne uităm prin telescoape (acesta este pluralul corect, nu-i aşa?) la lună şi la stele şi, în ciuda norişorilor care tot nu ne dădeau pace, am reuşit să mă conving de un singur lucru… şi anume că luna este cu siguranţă făcută din brânză… şi dacă nu din brânză măcar din caşcaval!

Vă invit şi pe voi într-o seară de sâmbătă la Observator. Şi mai am ceva de zis… programul acela, Mitaka, îl găsiţi pe Google, free, şi puteţi să îl studiaţi acasă dacă sunteţi pasionaţi de steluţe şi galaxii.

Ieri la şcoală am avut o dispută să-i zicem cu o colegă care vorbeşte colorat. Nenorocul ei a fost că în ultima vreme mă enervez din orice şi nu suport să aud înjurături. Acum… nu vreau să spun că mie nu îmi mai scapă câte-un “shitttttty” daaaar… atât.

I-am spus că nu este normal ca o domnişoară, o fată, să vorbeasă aşa urât, mai ales de faţă cu o grămadă de persoane care sunt deranjate psihic de asta. Că pe bune, nu îmi pică prea bine la stomac să aud mereu mereu mereu în fiecare zi. Bine, se mai întâmplă, înţeleg o dată, de 2 ori, hai de 3… dar când vrei să ieşi în evidență cu aşa ceva nu e ok. Ea mi-a spus să nu îmi bag nasul unde nu îmi fierbe oala şi să îmi văd de treaba mea. Eu i-am spus că din păcate face parte dintr-o societate civilizată, și se ducă să vorbească așa la ea acasă, nu în clasă, că la o adică nu suntem obligaţi să ascultăm toţi ce frumos ne zice ea. Ea mi-a spus că suntem în colectiv. Eu am întrebat-o dacă a mai auzit pe cineva vorbind aşa mai ales cu voce rrrrridicată și i-am dat un exemplu o colegă. Discuţia a degenerat, în fine, şi s-a terminat oarecum paşnic, deși subiectul “curcubeu” nu a fost niciodată terminat.

Ştiţi care era faza? Că nu i-am zis de când am auzit-o prima dată până acum. Dar ieri mi-a sărit ţandăra când a jignit-o pe altă colegă, care, săraca nu i-a făcut nimica. Şi dacă o făcea proastă nu mă trezeam să îi zic să tacă, că nu e o jignire chiar extraordinară, dar când am auzit cum i-a zis… am explodat.

Nu mi se pare ca într-o mediu cum este colectivul trebuie să tac şi să înghit, că nu sunt obligată să ascult un limbaj mai de tot ca la meciul Rapid-Dinamo. Pe stradă ignor când aud, doar nu mă apuc să îi spun lu’ unu’ de pe stradă cum să vorbească. Dar în cazul ăsta mi-am permis, ştiind că absolut toată clasa era deranjată la fel ca mine, şi mai ales mi-am permis pentru că nu făceam altceva decât să o învăţ de bine, să îi dau un sfat. Pentru că puteam să mă duc la un profesor, ceva, să îi zic, şi după tăcea domnişoara sigur. Dar am preferat să îmi rezolv singură problemele, că am trecut de clasa I când toată lumea pâra pe toată lumea la doamna învăţătoare. O să fac şi asta desigur, dacă nu se cumpătează, chiar am şi întrebat-o dacă mama ei ştie cum vorbeşte… şi ea mi-a spus că da… însă dacă nu o să se mai cenzureze… nu o văd bine deloc.

Adică ce mare filosofie… a învăţat nişte cuvinte şi expresii noi şi le repetă în continuu ca un copil de clasa I. Of, maturizează-te.

Morala zilei de vineri: nu vorbi urât, că e incredibil cum arată o fată care vorbeşte aşa din exterior…

Motivul: este doar hi5 în alt ambalaj.

De ce: intraţi aici.

Înainte însă vreau să vă spun că profilul tipei ”superbe” este o colegă din clasa A 6-A!!!!!!!!!!!!!! Nu are nici 11 ani şi… aştept comentariile voastre şi motive ca să nu îmi şterg contul de feisbuc.

Trăim într-o lume în care fetiţele de la grădiniţă îşi pun poze cu botic pe feisbuc. Ce lume minunată!

Elevă a respectabilei clase a 8-a, studiez, cum aţi făcut probabil şi voi, romanul ”Baltagul” scris de Mihail Sadoveanu. Şi cum nu sunt singura în clasă care îl studiază, aud eu într-o zi când eram cu nasul în manualul de română, recitind nişte fragmente:

”Hahaaa, să vezi ce m-a amuzat cartea asta… ai citit-o? ştii despre ce e vorba? e despre unu’ care e omorât de una sau nu ştiu parcă de nişte ciobani cu un topor în cap, şi după aia vine nevastă-sa şi îl caută, o face pe poliţista… Doamneeee, ce hal de roman… de ce să învăţăm aşa ceva la şcoală? topor. sânge. Doamneeeeeeeeeeeeeeeeee”

Nu ştiu cine a zis asta şi sincer nu mă interesează, fiecare are dreptul la opinie. Dar opinia ta, prietene, e jale. După părerea mea, cartea nu se referă la actul în sine, că Bogza şi Cuţui (cei 2 ciobani) i-au tras aşa, din senin, lui Lipan, un topor în cap. Mai degrabă cartea asta ne descrie drama sărmanei Vitoria Lipan, modul în care se zbate şi nu se lasă până nu îşi găseşte soţul…  Te-ai gândit tu puţin prin ce a trecut acest personaj, văzând că soţul pe care îl iubea aşa de mult nu se mai întorcea acasă şi singură a reuşit să afle ce s-a întâmplat, a elucidat o crimă cu o inteligenţă şi iscusinţă ieşită din comun pentru o simplă femeie de la ţară, care nu ştia carte. Gândeşte-te că atunci când a plecat în căutarea lui avea sufletul sfâşiat de durere, căci ştia că Lipan a păţit ceva rău… -şi dacă îţi aminteşti, când s-a dus la baba aia vrăjitoare şi i-a spus respectiva de nişte ochi verzi, sper să nu greşesc- şi atunci Vitoria a reuşit să îşi păstreze orgoliul şi mândria, spunând că ea preferă să fie mort, decât cum i-a spus vrăjitoarea. Şi în legătură cu ”toporul” ăsta, cum i-ai spus tu… ai citit vreodată basme? că baltagul ăsta nu a apărut aşa, din senin, că l-a inventat Sadoveanu. Ca să ştii că baltagul ăsta, bată-l vina! are o simbolistică mult mai profundă şi nu se referă la un simplu topor… tu ştiai că din când în când Făt-Frumos mai omora câte un zmeu cu baltagul? Baltagul e singura armă pură, nepătată de sânge … însuşită de răufăcători şi câştigată, cucerită, cum vrei tu să îi spui de un erou.

Hai că nu stau acuma să fac comentariu ca la română, că nu asta am vrut. Mai degrabă să înţelegi tu, să sperăm că îmi citeşti blogul deşi… nici eu nu ştiu cine a zis prostia care m-a făcut să scriu astăzi. Sper să nu fie vreo prietenă de-a mea, că mi-e că devin ”anti-socială”.

Şi ca să o dreg: puteai să spui şi tu că nu ţi-a plăcut, nu era bai. Da’ cine te-a auzit îţi dai şi tu seama ce părere şi-a făcut despre tine. Noroc că nu mi-am dat seama a cui e vocea.

of. o să ziceţi că sunt cea mai mare cârcotaşă din lume, că trăiesc ca să critic… c’est la vie.

Ce a învăţat Mălina astăzi? Gândeşte-te de cel puţin 5 ori înainte de a deschide gura, că de două ori deja o făceam.

Că ştiu că fetele da. Şi ştiu că băieţii sunt fooooooooooarte diferiţi de fete şi am şi eu o ”dilemă-n miez de noapte” : băieţii se pot schimba?

În bine mă refer. Adică să se schimbe ca în filme, că de la un film mi-a venit ideea acestui articol, care aşteaptă de ceva vreme să fie publicat. Să se schimbe pentru fata aia drăguţă, şi din cel mai rău să devin cel mai drăguţ şi aşa mai departe.

Există aşa ceva sau se întâmplă doar în filme?

Spuneţi-mi şi mie părerile voastre, că eu sincer sunt în ceaţă rău.

De parcă nu aş putea trăi fără să aflu…

… de oamenii care promit. M-am săturat de genul ăsta de oameni.
Frate, dacă promiți un lucru respectă-ți promisiunea, ce naiba?
Sau, înainte de a promite ceva cuiva, gândește-te bine dacă poți face ce i-ai promis.

Mulțumesc,
azi nu merg la concert.

Câţi dintre noi nu am jucat măcar o dată la loto, cu gândul că ”dau lovitura sigur de data asta!”?

Mă întreb dacă există noroc sau nu… Oare există? Că uneori zic că am noroc când ies dintr-o situaţie imposibilă, dar să fie oare norocul cel care mă scoate din situaţie sau eu?

Nu cred în astre, de ce aş crede în noroc? Norocul ni-l facem singuri.

Şi atunci cum se explică cazul respectivilor care au câştigat la loto?!

Dileme. Dileme multe.

Veronica Micle şi Mihai Eminescu

Dacă vrei să scrii despre Veronica Micle, să îi citeşti poeziile sau corespondenţa, să ţi-o imaginezi văzând-o cu ochii minţii, nu poţi s-o faci decât luând-o împreună cu Mihai Eminescu, căci dragostea ce i-a legat, a creat şi cele mai frumoase poezii de dragoste ale limbii noastre şi cea mai frumoasă poveste de iubire a literaturii române.

Gândind la frumoasa lor poveste de dragoste, cred că puţine sunt femeile care să nu fi visat să fie iubite ca Veronica, şi puţini bărbaţii care să nu fi visat să întâlnească iubirea întruchipată într-o femeie asemenea ei.

Iubirea dintre acest “înger blond”, Veronica şi Eminescu a fost mare, adâncă, a învins totul şi a reuşit să existe dincolo de răutăţile unor oameni care îi voiau despărţiţi. Iubirea tuturor a fost eclipsată de acea mare iubire a unui “chip de înger drăgălaş”. Eminescu, poetul-om, a fost fascinat de frumuseţea feminină a Veronicăi. Au fost şi câteva “focuri de paie” stârnite de Cleopatra Lecca-Poenaru sau de Mite Kremnitz, dar chipul Veronicăi le-a sters repede urma. Fata ei, Virginia Gruber scria : “Mama a fost plină de viaţă, plină de farmec, frumoasă, doamnă perfectă şi avea o voce superbă. În societatea aleasă pe care o vizita, din cauza acestor calităţi superioare, făcea umbră întotdeauna în jurul celorlalte femei”.

Nemuritoarea muză eminesciană s-a născut în Năsăudul ardelean în ziua de 22 aprilie 1850, în acelaşi an în care la Ipoteşti s-a născut “Luceafărul poeziei româneşti”, Mihai Eminescu. Tatăl Veronicăi, Ilie Câmpeanu, a fost un erou al luptelor conduse de Avram Iancu şi a murit în urma rănilor căpătate în luptă. Mama, Ana, rămasă văduvă, s-a mutat cu cei doi copii la Tg. Neamţ, apoi la Roman şi, în sfârşit, la Iaşi. Veronica a primit la naştere numele mamei ei, Ana, dar ea şi-a schimbat numele în cursul primar şi astfel a devenit Veronica. A fost un copil crescut în răsfăţul dragostei de mamă, deşi au trăit înfruntând multe nevoi materiale. Ea a urmat şcola primară şi cursurile gimnaziale la Iaşi, la Scoala Centrală, unde a fost bursieră. A fost o elevă excepţională, dând dovadă de o înteligenţă deosebită. A terminat şcoala în 1863 şi pe certificatul ei de absolvire este trecut calificativul “eminentă”. La examenul final a asistat rectorul Universităţii din Iaşi, profesorul universitar Ştefan Micle, ardelean de origine. El a fost vrăjit de frumuseţea, inocenţa şi inteligenţa ei şi, deşi era mai în vârstă cu 30 de ani, a cerut-o în căsătorie. La insistenţele mamei sale, peste un an, frumoasa şi tânăra Veronica, devine respectabila doamnă Micle, la numai 14 ani.

În tinereţea mea, am văzut-o pe Veronica cu ochii minţii, în ziua cununiei, timp de patru ani, aproape zi de zi, de câte ori intram sau ieşeam pe poarta şcolii ca profesoară, ori când îmi aruncam privirile pe fereastră. In faţa şcolii, pe acea străduţă foarte strâmtă. In centrul oraşului Cluj, se află bisericuţa “Bob” pe al cărui gard din zid gros şi purtând patina vremii, era o plăcuţă comemorativă. Pe ea sta scris că la această biserică, Veronica şi Ştefan Micle au fost cununaţi de preotul Ioan Pamfil, în data de 7 august 1864. Şi de câte ori nu m-a purtat gândul pe firul vieţii acestei femei cu un destin atât de deosebit, la tulburătoarea, fascinanta şi scurta ei viaţă!

A fost o soţie bună şi o mamă iubitoare. Pe soţul ei nu l-a iubit, dar nici nu l-a urât sau detestat, ci l-a respectat şi l-a preţuit ca om şi ca intelectual. Fiicelor ei, Valeria şi Virginia, le-a dat o educaţie aleasă şi le-a crescut cu dragoste, aşa cum fusese crescută şi ea de mama ei. Valeria a fost solistă de operă şi i se spunea “Privighetoarea Iaşului”, iar Virginia a studiat ştiinţele. Amândouă au scris poezii.

Veronica dispreţuia distracţiile uşoare şi festivităţile, pe care le ocolea, cu toată poziţia socială înaltă pe care o avea. Urmând sugestia lui Maiorescu că Veronica ar fi născută pentru a zăpăci destinele marilor bărbaţi, diferiţi istorici literari, biografi şi publicişti, în cursa pentru spectaculos, au creat Veronicai Micle efigia unei femei uşuratice, nestatornice şi indiferentă la sentimentele înalte ale poetului. Realitatea a fost tocmai invers, dar clişeul impus de o societate nedreaptă, grăbită şi superficială este greu de înlăturat cu toate dovezile incontestabile. Muza lui Eminescu nu a fost o femeie uşoară, nu era dornică de petreceri. Ea şi-a jertfit toată tinereţea familiei şi s-a preocupat atent de educaţia fiicelor ei. A făcut parte din societăţi de caritate, iar în timpul războiului de independenţă, a fost soră de caritate voluntară.

Dragostea dintre ea şi Eminescu a fost castă până la moartea lui Ştefan Micle (1879). Abia după moartea acestuia, după 7 ani de când s-au cunoscut, Eminescu i se adresează pe nume într-o scrisoare. Când i s-a permis, pe Eminescu l-a îngrijit cu multă devoţiune şi a participat la suferinţa lui cu toată fiinţa ei. Pe Eminul ei, cum îi plăcea să îl alinte, l-a iubit cu o dragoste profundă. Oricâtă răutate ar nutri cineva, nu se poate să nu se lase cuprins de tonul ars de iubire care se desprinde din scrisorile ei şi din poeziile pe care i le-a dedicat lui Eminescu, şi în marea majoritate, îi sunt dedicate lui. Poeziile ei sunt un adevarat jurnal de iubire, trecând prin toata gama de sentimente. Dragostea ei a fost atât de mare, încât l-a urmat pe Eminescu şi dincolo de pragul pământesc. A lăsat în urma ei două fete, pentru a-şi împlini destinul de iubită, săvârşind “nunta in cer”, infinit mai durabilă decât căsătoria cu acte.

Pe Eminescu l-a cunoscut în martie 1872, la Viena, unde se afla pentru un tratament. Il cunoştea doar după nume, numai după câteva poezii publicate. Tânăra Veronica, cu toate că era căsătorită, avea doua fetiţe, îşi respecta soţul, simţea că îi lipseşte o atmosferă veselă şi o iubire ideală învăluită în mister. Ea trăieşte acum primii fiori ai dragostei şi se comportă ca orice fată la vârsta ei. “Galopul biografiilor – cum zice Tia Şerbănescu – nu modifică vârstele organismului oricât le-ar brusca”. Legile firii nu ţin cont de convenienţele sociale. Veronica se afla la prima ei iubire aproape adolescentină, şi ca orice adolescent sau tânăr, ascultă această chemare, dincolo de orice raţiune. Cu un tact deosebit, ea va şti totuşi, ca în acelaşi timp să îşi respecte soţul şi familia, dar şi să dea frâu liber unei iubiri romantice. Până la moartea soţului ei, iubirea lor a fost pură şi neîntinată.

Intre ea şi Eminescu s-a născut o frumoasă idilă la Viena, care peste timp se va transforma în iubire profundă şi va continua apoi cu mici întreruperi până la moarte, şi chiar dincolo de graniţile vieţii, căci, cine ştie dacă nu se continuă frumoasa lor iubire în alte zări, într-o altă dimensiune, dincolo de coloana infinitului, dincolo de răutăţile celor care le-au stat împotrivă. Virginia, fiica Veronicai, scria despre mama ei: “l-a iubit pe Eminescu cu o iubire nemărginită. Împrejurările şi oamenii au făcut ca ei să nu fie uniţi niciodată. Veronica a refuzat cererea în căsătorie a mai multor pretendenţi, preferand să rămână “muza unui geniu, decât soţia unui prinţ”, aşa cum a afirmat ea.

Pe Veronica a atras-o, nu gloria, ci talentul pe care l-a intuit cu o mare precizie, egală cu cea a lui Maiorescu. Cu toate ca Eminescu publicase doar câteva poezii, intuiţia perfecta a Veronicai a facut-o să înţeleagă din capul locului ce valoare au. Ea l-a numit pe Eminescu poetul-geniu, înaintea altora, cam în acelaşi timp cu Maiorescu, dar cu mai multă fervoare. Chiar numai pentru intuiţia ei fără greş, ar trebui să îi recunoaştem inteligenţa şi calitatea gustului artistic. Eminescu, îndrăgostindu-se de frumoasa, spirituala, cultivata Veronica, cea plină de mister şi poezie, romantică şi provocatoare, îşi va întrerupe studiile şi se va întoarce la Iaşi ca să fie aproape de “dulcea minune”, “îngerul blond”. El îi dedică poezii eminente, iar ea îi dedică delicate versuri. O vizita în salonul ei de poezie sau se întâlneau sub teiul de la Copou. Când nu se puteau întâlni, comunicau prin scrisori. Ştefan Micle era îngăduitor cu această situaţie, având încredere în soţia lui, accepta ca Veronica să fie muza unui poet de geniu, aşa cum Laura a fost pentru Petrarca. Veronica şi-a înţeles din capul locului menirea. Şi-a asumat acest destin şi apoi l-a desăvârşit în chipul cel mai fericit posibil. Câte femei ar fi făcut asta?

Eminescu şi-a dat seama chiar de la început că Veronica întruchipează idealul feminin pe care l-a visat. El îi scria: “Adormind aseară cu gândul la tine şi deşteptându-mă dimineaţa tot cu el, aş putea să îţi scriu toată ziua fără să obosesc, dacă cititul nu te-ar obosi pe tine. Nu ştiu de ce, orice lucru, chiar şi acelea care nu au a face deloc cu tine, îmi aduc aminte de tine. Ce ai tu de împărţit cu teii, cu florile şi frunzele de tei? Poate unde eşti aşa de dulce, ca mirosul frunzelor acestora. Şi dacă se întâmplă pe tine să te văz,/ Desigur că la noapte un tei am să visez./ Şi dacă se întâmplă să întâlnesc un tei,/ Desigur toată noaptea visez la ochii tăi”.

Veronica îi răspundea: “Imbătată de florile teiului, de vorbele ademenitoare şi dulci, de tot ce ne înconjoară, acolo pe bancă la Copou, mă credeam lângă tine cea mai fericită femeie”. Eminescu o iubea cu patos, cu putere şi cu sinceritate. “Mi-e dor de tine, moţule ce esti, femeie gentilă şi dulce, inteligentă şi radioasă, frumuseţea frumuseţilor şi floarea florilor”.

Dacă vă interesează continuarea, o găsiţi aici.

Mie mi se pare, cea mai frumoasă poveste de iubire despre care am citit şi faptul că a fost adevărată… o face extraordinară. Mă întreb… ce ar fi fost Eminescu fără Veronica Micle? Ar mai fi fost el poetul genial pe care îl cunoaştem astăzi prin poeziile sale? L-am mai fi cunoscut ca poetul veşnic îndrăgostit?

Oare de ce ţin să cred că nu?

Extraordinară poveste.