Trăiesc într-o metropolă aglomerată în care 3 milioane de destine aleargă.
Nu au timp să se oprească, să se odihnească. De dimineaţă până dimineaţa următoare tot aleargă. Oare nu obosesc?
Printre cele 3 milioane de destine mă regăsesc şi eu. Eu, o obosită. M-am săturat de zgomotul ăsta, de aglomeraţie, de fugă.
M-am săturat de zgomotul avioanelor, ”melodia” ambulanţei la 3 noaptea, de căldura insuportabilă, de cozi la super market, de fumul înecăcios produs de maşini. M-am săturat de oamenii încruntaţi şi gânditori de pe străzi.
M-aş muta, dar nu ştiu unde. Vreau să locuiesc în acea casă ideală, departe de tot ce e aici. Undeva mai special… unde să mă simt ”acasă” cu adevărat. Să fie o casă albă, din lemn, plină de ferestre, cu o grădină mare, dar o grădină mai deosebită. Şi camera mea… camera mea să fie albă. Să fie mare, mobilată clasic, plină de portocali şi de jardiniere cu căpşuni. Şi 2 pisoiaşi să fie! Şi pe o fereastră să văd marea, şi pe cealaltă o pădure. Nu ar fi frumos?
Am primit o leapşă aseară, în care trebuie să vă arăt vouă camera mea. Imaginaţi-vă 4 pereţi, nişte mobilă de asta cum se poartă acuma, nişte rafturi pline cu cărţi şi un dulap plin cu haine. Şi… nişte dezordine, că fără nu se poate. Nu are sens să îmi pozez camera, de ce aş face acest lucru, când voi aveţi o imaginaţie aşa de bogată?
Chiar aşa, voi cum vă imaginaţi camera mea?
ultimele ciripiri