Revin în… vreo 2 săptămăni. Și revin serios.
Mai udați și voi florile pe aici cât lipsesc, pupici dragii mei!

O melodie pentru un început de zi perfectă !

Când văd băieți cu poze editate și răs-editate cu ei la avatar, nu prea stau la discuții cu ei. Da, sunt extraordinar de rea, însă nu mi se pare normal ca un băiat cu care să pot discuta niște lucruri interesante să aibă o poză cu el în oglindă, în care să mai apară scris
“Gigel Photography”. Nu îi stă bine unui băiat așa! Cu hi5, ocupat 24 din 24 să își aranjeze părul în oglindă și să își facă poze. Probabil o să vină cineva cu un comentariu de genu’ “da fetelor le stă bine?”. Nu, nu le stă nici lor bine, în opinia mea. Dar totuși fetele sunt fete, mereu preocupate să arate într-un fel. Nu le iau acum apărarea exageratelor care trăiesc doar ca să își facă poze și să se machieze.

Nu mă deranjează o poză normală, în care ți se vede clar fața, la un avatar de messenger, skype, gravatar, twitter etc. Însă dacă ai o poză de aia trasă de păr, cu tine cu părul în ochi, cu tine în baie etc, îți dai seama că eu deja mi-am dat ochii peste cap și mi-am făcut o părere despre tine.

Nu există “cocari” și “pițipoance”, sunt doar băieți și fete care exagerează și nu au altceva de făcut. Hai că la unele fete mai trec cu vederea (discriminare, nu? ), dar când se bagă un băiat de ăsta în seamă pe messenger -probabil cu scopul ăla, de care am mai vorbit, de a mă “agăța”- îi spun “bine pa” și apăs nervos “ignore”.

Par acidă rău, nu? Nu sunt, pur și simplu sunt sătulă să văd băieți și fete pe stradă făcându-și singuri poze.

Trăiesc într-o metropolă aglomerată în care 3 milioane de destine aleargă.

Nu au timp să se oprească, să se odihnească. De dimineaţă până dimineaţa următoare tot aleargă. Oare nu obosesc?

Printre cele 3 milioane de destine mă regăsesc şi eu. Eu, o obosită. M-am săturat de zgomotul ăsta, de aglomeraţie, de fugă.

M-am săturat de zgomotul avioanelor, ”melodia” ambulanţei la 3 noaptea, de căldura insuportabilă, de cozi la super market, de fumul înecăcios produs de maşini. M-am săturat de oamenii încruntaţi şi gânditori de pe străzi.

M-aş muta, dar nu ştiu unde. Vreau să locuiesc în acea casă ideală, departe de tot ce e aici. Undeva mai special… unde să mă simt ”acasă” cu adevărat. Să fie o casă albă, din lemn, plină de ferestre, cu o grădină mare, dar o grădină mai deosebită.  Şi camera mea… camera mea să fie albă. Să fie mare, mobilată clasic, plină de portocali şi de jardiniere cu căpşuni. Şi 2 pisoiaşi să fie!  Şi pe o fereastră să văd marea, şi pe cealaltă o pădure. Nu ar fi frumos?

Am primit o leapşă aseară, în care trebuie să vă arăt vouă camera mea. Imaginaţi-vă 4 pereţi, nişte mobilă de asta cum se poartă acuma, nişte rafturi pline cu cărţi şi un dulap plin cu haine. Şi… nişte dezordine, că fără nu se poate. Nu are sens să îmi pozez camera, de ce aş face acest lucru, când voi aveţi o imaginaţie aşa de bogată?

Chiar aşa, voi cum vă imaginaţi camera mea?

Nu am încredere în poveştile altora. Nu cred în nimic dacă nu este explicabil. Nu cred nimic până nu văd.

Sunt aşa de multe lucruri inexplicabile! Sunt aşa multe care au la bază ceva atât de neclar! Şi totuşi noi le dăm crezare. De ce le mai dăm crezare? Nu am evoluat? Nu am ajuns în nişte timpuri în care orice lucru, mai puţin lucrurile neadevărate, pot fi explicate ştiinţific?

Aşa mă enervează când aud balivernele unora legate de sfârşitul lumii, că bla bla bla bla, voi muri în 2012, că scria în nu ştiu ce calendar pe vremea când oamenii …trăiau în peşteri?! Chiar aşa de jalnici suntem, ca să credem că dacă unora li s-a terminat cerneala, sau nu au mai avut spaţiu pe tăbliţele de lut pe care scriau, noi o să murim? Că o să fie nu ştiu ce apocalipsă în 2 ani?! Oamenilor, să fim serioşi!

Încă mai credem în magie, în fantome, în monştrii din lacuri din Scoţia! De ce?

Am vorbit acum ceva vreme cu un coleg care avea nevoie de nişte bani şi se gândea să se angajeze, să împartă fluturaşi, ceva în genul.

Să fie ăsta primul lui job, împărţitul fluturaşilor la metrou? Eu nu sunt aşa sigură că, la 14 ani, o să îl angajeze vreun adult. I-am propus ideea cu standul de limonadă, însă mi-a răspuns clar şi răspicat : ”astea-s copilării, Mălina…”.

Eu încă nu ştiu ce o să fiu când o să cresc ”mare”. Nici la facultate nu m-am hotărât (da, da, ştiu că mai am timp, dar…), că voiam să fac Dreptul, însă dacă aveam şansa să îl fac afară, pe nişte meleaguri străine, constituţiile erau altele, şi trebuia să practic acolo, în ţara respectivă. Şi apoi m-am gândit să mă fac ”business woman” şi încă mă gândesc la asta, că mi-a spus tata că dacă fac facultatea asta o să pot să fiu orice într-o firmă. Şi că o să încep cu un job mai de jos şi o să cresc cresc cresc până o să fiu directoare bla bla bla.

Eu nu aş vrea să împart fluturaşi la metrou pentru câţiva bănuţi pe care îi pot câştiga şi altfel. Eu m-aş simţi mult mai bine (în caz de mi s-ar goli de tot puşculiţa) să fac eu ceva cu mâna mea, ca să ştiu că îmi place mie, şi să îl pot vinde. Aici intră stănduleţ de limonadă, brăţări tricotate, cercei şi lănţişoare, felicitări frumoase, tablouri şi poate un stănduleţ cu ceai. Sau mi-aş pune reclame pe blog (dacă mă va învăţa cineva cum), şi poate poate…e, atâta rău că fac eu bani din blogging .

Şi chiar mă întreb, de ar fi să îmi cumpăr singură din banii mei (câştigaţi de mine, nu primiţi de părinţi) o bicicletă pliabilă, chiar aş reuşi să îi adun?

Care a fost primul vostru job?  Sau cum aţi dori să fie? Aştept povestiri luuuuungi !

şi negândite

…poţi încheia o discuţie.

Oare?

Numai atât?

Să profităm de asta!

Cum? Păi zilele astea mi-am deschis un stănduleț, chioșculeț, ca unul de limonadă. L-am construit cu multă muncă și, după câteva zile de lucru, am deschis! M-am așezat pe o străduță aglomerată și zeci de oameni s-au oprit să cumpere, sau să se uite la produsele mele, care erau doar niște pahare de plastic vopsite frumos, în culori vii. Ce vindeam m-au întrebat mulți. Nimic, nu vindeam nimic, dădeam tot pe gratis (nu prea am afacerile în sânge, nu-i așa?). Curioșii îndrăzneți s-au băgat în față, să se uite la conținutul paharelor. Goale erau. Nu vedeau nimic în ele! Toți se întrebau apoi ce caut eu aici, cu niște pahare de plastic vopsite, într-un stand de scândurele care se va dărâma la următoarea boare de vânt mai puternică. Unii au comentat că aerul e gratis, și eu vând aer. Alții au zis că au pierdut timpul încercând să vadă ce vindeam eu. Însă nimeni nu a observat zâmbetele desenate și vorbele frumoase scrise cu multă grijă pe exteriorul păhărelelor. Până când, toți oamenii curioși au plecat pe rând, și o bătrânică s-a apropiat de stănduleț. S-a uitat cu atenție prin ochelarii așezați pe vârful nasului, la ce vindeam, sau mai bine zis dăruiam.

-Fericirea este gratis. Un păhărel și pentru mine te rog!