Oamenii care se plâng de una, de alta, în continuu mi se par niște copii plângăcioși și un pic răsfățați.

De ce se plâng oamenii așa? Ne plângem că avem salarii și pensii mici -nu zic că nu e adevărat-, ne plângem că avem drumuri de toată jena, că ne inundă Dunărea, că se scumpesc toate, că e criză, că…

Hai să nu ne mai plângem atâta. Asta e viața noastră, cu bună și cu rele. Trebuie să ne acomodăm sau să ne zbatem să devină mai bună. Suntem oameni. Și putem să facem orice ne punem în minte.

Viața nu ne-a fost dată ca să ne plângem o dată la 5 minute de ce nașpa/aiurea/grea/neinteresantă este. Ne-a fost dată ca să fie trăită. Trăită din plin.

Și nu mă luați vă rog cu… ”nu pot trăi ultima zi ca și cum ar fi ultima, că și așa îmi petrec 10 ore la servici, 8 mai dorm, și așa se duce ziua”. Nu dragii mei, cu așa mentalitate trăim degeaba. E drept că viața asta nu e numai miere și lapte, dar singuri ne-o facem așa cum este.

Ne plângem de toate cele, când o să învățăm că viața nu se rezumă doar la bani, la drumuri, la… la… ce se plâng oamenii în general. Știu că fără bani în zilele astea nu poți face nimic. Cine a zis asta are un pic dreptate. Dar…

Dar să fim serioși. Să ne bucurăm de viață cum e ea, cu bune și cu rele.