Lumea spune că legumele au întotdeauna un gust mai bun când le-ai crescut cu mâna ta. Încearcă să creşti nişte delicioase roşii pitice. Momentul cel mai potrivit al anului este sfârştiul lui aprilie, după ce a trecut iarna.
1. Poţi cumpăra seminţe de roşii la plic. Sau poţi să scoţi seminţele de la o roşie pe care ai servit-o la masă. Clăteşte-le bine cu apă şi lasă-le să se usuce.
2. Umple nişte pahare goale de iaurt cu nişte pământ de flori. Pune o sămânţă de roşie în mijlocul fiecărui pahar şi îndeas-o la mică adâncime în pământ. Stropeşte uşor pământul.
3. Lipeşte câte o etichetă, scrisă clar, pe fiecare pahar şi pune-le pe un pervaz pe care bate soarele. Verifică-le în fiecare zi, udându-le cât ai nevoie pentru ca pământul să fie întotdeauna umed când îl atingi cu degetele. Dar nu le îneca, udându-le prea mult. După vreo săptămână, ar trebui să vezi apărând un firişor verde.
4. După vreo 4 săptămâni, ar trebui să ai nişte plăntuţe mici. Scoate-le cu mare grijă din pahar, încercând să nu le rupi şi să păstrezi cât mai multe rădăcini. Transferă-le în ghivece mari, umplute cu pământ de flori, fixându-le cu grijă în mijlocul lor.
5. Continuă să le verifici şi să le uzi zilnic. După alte câteva săptămâni, ar trebui să apară primele flori. Când se vor scutura, vor lăsa în urmă câteva roşii mici şi verzi.
6. Când roşiile tale devin de un roşu strălucitor şi moi la pipăit, înseamnă că sunt coapte şi bune de cules, dar mai ales de mâncat!
Din ”Cartea fetelor: Cum să fii cea mai bună în toate”. Ideea mi-a venit răsfoind blogul Tomatei cu scufiţă. Repede repejor m-am dus să caut cartea asta, pe care am citit-o acum câţiva ani. Mi-am amintit că era ceva acolo, referitor la roşii. Eu am plecat la cultivat roşii! Vă urez spor la treaba, e timpul să mâncăm şi noi ceva sănătos 
!
(mama e autoarea ultimei).
.
M-am pierdut într-o furtună ameţitoare cu tunete şi fulgere înspăimântătoare. Am crezut pe la început că nu voi mai scăpa din ea, că o să fiu prinsă aşa, în furtuna asta, zi şi noapte, până când un balaur zburător se va lupta cu furtuna aceea, mă va ”scăpa”, mă va lua pe aripile lui şi mă va închide în nu ştiu ce turn, în care voi rămâne închisă până când un prinţ curajos mă va salva. Dar de fapt nu a fost aşa. Eu chiar mă pierdusem într-o furtună ameţitoare cu tunete şi fulgere înspăimântătoare, însă nici urmă de balaur, prinţ şi aşa mai departe. Pur şi simplu eram captivă pe un nor negru, din care curgeau pe pământ picături diforme şi lungi de galben. Am spus că nu se mai poate, că trebuie să scap, că nu pot rămâne aşa, o veşnicie, în norii ăştia negrii călători, şi că trebuie în vreun fel să mă salvez eu singură, pentru că niciun personaj din imaginaţia mea nu se lăsa astăzi impresionat de drama mea. Până la urmă, din nu ştiu ce colţ de cer rămas neacoperit de furtună, am văzut o pereche de aripi care zburau dezorientate ici şi colo, căutându-şi cred şi credeam, stăpân. Le-am atras uşor atenţia, un fluierat stângaci de al meu a fost de ajuns ca să ”aterizeze” pe umerii mei. Şi acum ce puteam să fac? Am sărit de pe nor în viteza, am ocolit dungile alea galbene cu atenţie, şi, ajunsă pe pământ, m-am trezit pe zăpadă. Dar ce zăpadă! Şi era aşa rece şi bine, zăpada cu gust de căpşuni… Şi am rămas acolo, trăind fericită, până… până… a trecut canicula de la noi.
ultimele ciripiri