Am aşa de multe idei, dar aşa de puţin timp să scriu. Şi dacă nu le ”exploatez” când se aprinde beculeţul, când trebuie, le uit. Şi după aia mă chinui să îmi amintesc şi tot nu reuşesc. Şi după aia mai vine încă o idee şi sfârşeşte la fel de tragic ca şi cea de mai devreme. Şi mi-e aşa de ciudă că atunci când găsesc 5 minute libere să mă aşez în faţa calculatorului cu gândul să scriu ceva ”extra super minunato-revelator”, pauză, nici urmă de inspiraţie. Mă loveşte inspiraţia oriunde când am ceva important de făcut, dar când păcălesc şi eu timpul pentru 5 minute, fuge de mine şi eu nu o ajung.

Îmi făcusem într-un timp (adică acum vreo 3 luni) agendă. Aveam de toate scrise pe acolo. Dar în ultima vreme chiar nu am avut timp de asta. Of!

Mă gândeam să fac recenzia la ”Codul lui Da Vinci”, să povestesc în alte articole despre copaci, limonadă, extratereştrii, flori, dinozauri, buburuze, ciocolată, emoţii, peştişori de aur, papagali vorbitori bară vorbăreţi, concertul de duminică, bloguri preferate, oameni drăguţi, prejudecăţile culorii roz, păpuşi de porţelan, plante carnivore, vecina mea de 5 ani jumate, jocurile copilăriei, cretă, matematică, fazani, ceai, râs, cântat, prostia omenească, îngheţaţă, cercei, sclipici, agende, cărţi şi câte şi mai câteeee!

Multe idei, timp tare puţin.

Şi eu curioasă, care dintre subiectele de mai sus ar face un articol pe care ai vrea să îl citeşti ?

Aţi citit vreodată Micul Prinţ?

Dacă nu, ascultaţi povestea. Durează doar o oră. Şi e plăcut cum este povestită…

[Read more...]

Cred că a venit vara.

După o iarnă despre care am povestit aici, mi-e greu rău să mă obişnuiesc cu 30 de grade la umbră. Ştiu că anul trecut,  vara aveam ca accesorii o îngheţată sau o sticlă de ice tea. Totuşi anul ăsta aş prefera ceva mai sănătos. Îngheţata are 1 milion de e-uri (sau cum se scrie ), ice tea-ul cumpărat la fel. Problema e că nu prea am răbdare să stau să îmi fac eu acasă ice tea, am şi eu momentele mele de ”nu am chef azi”. Şi… până la urmă… cum să ne răcorim dacă nu cu îngheţată şi ice tea? Fructe? Daţi-mi voi nişte idei vă rooog!

Azi când eram în maxi taxi am crezut că mooor de cald şi aşa mai aveam puţin să îl întreb pe nenea de la volan de ce se zgârceşte şi nu dă drumul măcar 5 minute la aer condiţionat, că doar nu îl producea el. Ca de obicei, din cauza timidităţii mele, am amânat până am ajuns la staţia unde trebuia să cobor.

Mai abordez o problemă cu articolul ăsta, fără nicio legătură cu temperaturile ridicate de mai sus: cine îmi dă nişte argumente buuune rău de tot ca să îi conving pe părinţii mei că o fată de 13 ani jumate are ce căuta la concert la Metallica? Vă rog, am rămas în pană de idei.

Vă urez să aveţi o săptămână suuuuperbă în continuare, succes pentru cei care au mâine examen !

p.s.: ah, aşa aştept să vină vacanţa aia odată!

sursă foto: aici

Cred că toţi de pe aici ştim sau am auzit de Twitter.  Twitter e peste tot, îţi trebuie oriunde, este o cale de a comunica, zic eu, cu prietenii tăi sau cu necunoscuţi care îţi pot deveni prieteni.

După mine însă Twitter-ul este doar un soi de ”cămăruţă”, plină cu păsărele d’alea albastre, în care poţi vorbi singur liniştit, fără să te facă cineva nebun. Da, nici nu se compară cu grădina mea gigantică de aici, dar totuşi mie îmi place cămăruţa aia înghesuită. Cred că se afla un ceva acolo, care ne atrage pe toţi.

Ei bine, nu chiar pe toţi. Deşi o bună parte din bloggeri şi nu numai fac vizite foarte dese în cămăruţa cu păsărele albastre, unii pur şi simplu o ocolesc! Poate restul nu au ce să spună… dar e enervant când ştii că persoana x are întotdeauna ce să spună şi nu vrea să îşi facă cont prin motive d’astea ”originale”… ba că nu e de ea, că e pentru vedete, şi persoana respectivă nu se consideră aşa mare vedetă etc. Recunosc, la început nici eu am avut o părere nu ştiu cum despre Twitter, adică mă declaram neinteresată, până am văzut cum stă treaba.

Nici eu nu sunt vedetă. Şi nici toate milioanele alea de utilizatori nu sunt. Dar totuşi dacă ai ceva de spus, vrei să împarţi chestia aia cu prietenii tăi, e un mijloc drăguţ şi simpatic de a o face. Mie îmi place Twitter! Şi mai îmi place că pot să tapetez cămăruţa asta cum vreau eeeeeeeeeeeeeu!

Tu ai cont pe Twitter? De ce? De ce nu? Ţi-ai face dacă nu ai? Ce părere legată de ”cămăruţa cu păsărele albastre” ai?

Vă avertizez: provoacă dependenţăăăăă, de unde şi imaginea !

…leapşă.

Normal! A devenit ceva obişnuit, noroc că îmi place şi încă nu m-am plictisit. Am primit ieri o leapşă de la o mademoiselle, mademoiselle-chante-les-blues, oferită cu toată dragostea, că ştie că îmi plac mie cărţile şiii… să terminăm cu pălăvrăgeala, time foooor leapşăăă ! Să nu uit! Mulţuuumesc !

Câte cărţi ai citit până acum în 2010?

11… la câteva am făcut şi ”recenzii”, le găsiţi la citesc. Momentan sunt la a 12-a !

Câte cărţi de ficţiune şi câte de nonficţiune?

Toate de non ficţiune.

Care e proporţia de scriitori bărbaţi vs. femei?

Numai Emily Bronte şi Jane Austen, restul bărbaţi.

Care este cartea preferată citită în 2010?

Mi-au plăcut aproape chiar toate cărţile pe care le-am citit !

Care este cartea care ţi-a plăcut cel mai puţin in 2010?

”Blues pentru o pisică neagră”, de Boris Vian.

Care e cea mai veche carte citită?

Acum citesc ”Mândrie şi prejudecată”… sunt sigură că asta e cea mai veche!

Dar cea mai nouă?

Asta cu pisica neagră…

Cel mai lung şi cel mai scurt titlu?

Cel mai lung… ”Mândrie şi prejudecată” sau ”La răscruce de vânturi” sau chiar prostia aia de carte cu  ”Blues pentru o pisică neagră”… cel mai scurt… ”Adela” de Garabet Ibrăileanu.

Câte cărţi împrumutate de la bibliotecă?

Cred că vreo 6-7.

Câte cărţi citite sunt traduceri?

Cred că 3…

Care e cel mai citit autor anul acesta?

Mircea Eliade şi Mihail Drumeş… sunt 2 !

Care e personajul principal din cărţile citite de până acum?

Otilia din ”Enigma Otiliei”… nu mă întrebaţi de ce… pur şi simplu.

Ce ţări ai vizitat prin cărţile citite?

India, Italia, Franţa, Anglia, Turcia şi… România!

Ce scriitori descoperiţi în 2010 ai vrea să citeşti mai mult?

Mircea Eliade şi Jane Austen .

Ce carte nu ai fi citit dacă nu ţi-ar fi fost recomandată?

Niciuna…… toate cele citite mi-au fost recomandate.

E vreo carte a cărei lectură îţi pare rău că ai amânat-o?

Nu.

Deşi leapşa asta deja a fost primită şi/ sau rezolvată de mulţi dintre cei pe care îi voi enumera, eu tot le-o ofer încă o dată în dar, aşa, că îmi place mie. Şiii norocoşii suuuunt: Grapefruits , Loryloo,  NightOn,  Dorina , Green Ppl, Mimi ,  Diana, Andrei,  Ioana, şi Marina !

Love, hate… why do people feel these, why do they feel the need to be vulnerable to someone? To give themselves to someone… Why do they even tell people they have those feelings? It shouldn’t be hard shutting up and letting them just pass by. Everyone would be ok, there wouldn’t be any broken hearts if people wouldn’t feel love, hate, friendship, regret, joy, delight, hope, dare, excitement…because when they fade away, all they leave behind is a painful memory.

If you tell someone you love them, they only get more power; you give yourself entirely to them, your beliefs, your fears and hopes, your soul, your heart. You might get hurt, but then again, you could feel like you never have. Just knowing that that person loves you back, knowing you have their soul and their heart… It is indescribable. You feel… happy, joyous, you have hope that it’s going to be like this forever, that nothing bad would happen, nothing would ruin your perfect life, now that you have found someone that cares about you, that will keep you safe, that will protect you, not having to give anything in exchange but your heart… you might think that and if you do… then you are wrong…about the last part at least…because that is the most precious thing one holds.

Give it to them, they will know they have it, they will use it eventually. Not all of them, but you will get hurt; you will bleed with lots of tears if you yourself were honest. All of us have suffered at least once out of love, those who had at least their first love, because that is the most painful, when you are little and naïve, and you really hope it will be different for you than it was for all the other people that told you about their disappointment, but it isn’t, I mean of course there are happy cases, when it ends well, or when it doesn’t end, but that is even statistically(word that doesn’t really have what to do here) improbable.

And in some cases, when there are some really stupid people involved, both get hurt (I guess that is even more improbable, but it happens). You think you will be fine, better off without them, but maybe you are wrong, maybe you shouldn’t have taken them for granted, I mean maybe you should imagine your life without them, the way that would make you feel, before you do something stupid that you might regret for a looong long time, especially when they stay in your life. Maybe you shouldn’t think that they will be by your side even if you send them away, tell them you don’t want them anymore, that you are too damn good for them. And if you imagine all that, and you feel like crying, like you would die if that became true, like you would want to rip your heart out, then don’t do itJ don’t be stupid. There is a chance you might just lose everything. But you don’t think that… Nah. At least not at the beginning, because you know how much they love you, and you think they will just want you more if you become harder to get. Maybe you fight, maybe you don’t get along anymore, but you do not want to give up all that you have built, but it’s not the right solution… Maybe you become more interesting at first by doing that, maybe you think the person will realize how precious you are, but in time they will hate you, and you will resent yourself for doing what you did.

You keep your feelings locked away; you won’t give them up, how could you after all? But you will not get them out easily. You will have to understand and realize you can lose that special person because of your foolish behavior.

Slowly, they might want to end things, to get rid of those feelings, to move on, but you don’t really want that, no. You want them there for you, by your side. Slowly you come to see that you have taken them for granted. And you regret it, of course you do, you regret and you are sorry for your actions because you really love them, even though you might not want to admit it, to admit you have made a mistake, and even if you do, it might be too late.

But now, things have changed, you both have changed, you are afraid, you are uncertain you can make the right decision because you have truly made a mistake, and that mistake cost a lot. You hurt the other person and yourself. You were wrong and you do not want to be wrong again. If you want them back, you are not certain if that is real, if you reallllly want them back or if it is just a reflex, a way of the heart to react when it realizes there is a possibility to really lose that person.  But you don’t know what to do. To act and try to get them back or to do nothing and watch as the person moves on and leaves you behind? Because you are taking a risk any way you choose. If you do act, and you realize you don’t really feel the same and you do the same thing twice, you hurt them, and then you know it will be over. That person will really resent you in spite of all the wonderful feelings it had for you. You will have no other chance and you will lose it forever, even as a friend, because it will be afraid of you, of what you can do to its heart. And if you do not act, you might as well regret it for the rest of your life because you feel lonely, left behind, outrun, and you hate yourself for not doing anything, for not trying. You could be left with a sense of wonder. How would have it been? Would have it worked? You just have to have the nerve and courage.

You can’t not choose any of them. You will both be in pain because at least one of you is not sure of their feelings. You can’t just hold the person there for emergencies, or “just in case”-es. After all it has meant for you, you can’t do that to it, you can’t keep it wondering, it’s not healthy, that is not friendship, it’s just a way of keeping it there until you are sure. And the worst scenario is that you finally decide to act and the person is not sure anymore of its real feelings.

It has become afraid of you and just… doesn’t want to go to through the same pain and tears…

It is weird how many “maybe”-es are there, how many possibilities are and how you can’t know what will happen.

It is weird and wonderful how something can make you feel like never before and how afraid you can be of that same something in the same time; how giving your heart to someone might finally make you stop pursuing happiness and how it could ruin the hope that happiness even exists.

Scris de o prietenă adevărată, Corina. Recomandat să citeşti de 2 ori, ca să  înţelegi. A doua oară, înainte să citeşti dă play aici.

Trebuie să vă zic ceva: în seara asta va ninge.

Pe bune acum… nu mă credeţi? Cum? De ce nu m-aţi crede?!

De ce nu mai avem încredere în oamenii din jurul nostru?

Pentru că am avut şi ne-au dezamăgit? Ştii cum e vorba aia… ”cine s-a fript cu ciorbă suflă şi-n iaurt!”, oare asta o fi cauza? Mai merită cei din jurul nostru încrederea noastră? Eu vreau să cred că da… Dar momentan, după ce m-am fript şi eu cu ”ciorbă”, singura care mai merită încrederea mea este mama. De ce azi ăştia care zici tu că sunt cei mai buni prieteni ai tăi sunt alături de tine, zic cum zici tu, au încredere în tine, tu în ei şi mâine… mâine te lasă singur, te rănesc, fac tot posibilul să te supere. Explicaţi-mi şi mie vă rog de ce.

Ţin să cred că fac toate astea pentru că ei niciodată nu au fost prietenii tăi, întotdeauna şi-au dorit fericirea ta, întotdeauna au vrut să aibă tot ce ai tu, fie şi un simplu zâmbet. Nu au existat decât pentru asta, din propriul lor interes, doar că să îţi fure tot ce ai tu mai de preţ.

Merită oamenii din jur încrederea noastră? Cu siguranţă nu toţi. Dar printre aceşti ”căpcăuni” îngrozitori se mai găsesc şi nişte oameni buni, aceste personaje pozitive, de mai ştiţi poveştile copilăriei şi pe Harap Alb.  Puţini sunt, greu îi găseşti. Cu greu ai parte de ei.

Trebuie să învăţăm să avem încredere în oamenii care o merită. Nu în orice oameni. Da, ştiu, întotdeauna aparenţele înşeală şi unii se pot preface şi ani întregi ca la urmă să…

Tu ai încredere în oamenii din jurul tău?

Uneori cred că pot avea încredere doar în mine. Există prieteni… dar sunt prietenii ăia prieteni adevăraţi?

Ţi-ai pus vreodată întrebarea asta?

Vă rog frumos să mă ajutaţi şi pe mine cu nişte idei.

Eu în fiecare dimineaţă pierd timp să îmi aleg ”costumaţia” pentru şcoală. Nu pierd o groază de timp, dar tot îmi ia câteva minute chestia asta. Am încercat să îmi pregătesc hainele de cu seară, daaaar nu funcţionează. Problema e că am dulapul pliiin cu haine, şi totuşi nu ştiu cum să găsesc în fiecare zi ”costumaţia ideală”. Ce aş putea să fac? Am văzut mai de mult la Tomata cu scufiţă că ea şi-a fotografiat fiecare hăinuţă în parte şi fiecare pereche de pantofi ca să poată alege mai uşor cu ce să se îmbrace. Ziceţi că ar fi o idee bună?

După cum aţi observat, toate articolele mele au început să se îngrămădească într-o categorie numită ”amestecate”. Mereu uit să selectez categoria. Şi aşa avem la ”amestecate” o tonă de articole care se încadrau în cu totul altă categorie. Trebuie să îmi fac timp să fac ordine pe aici.

În altă ordine de idei, nu mă prea descurc nici cu ordinea pe birou, că găsesc pe aici de la ciocolată, la cărţi, manuale, caiete şi cercei. Cred că mă defineşe expresia ” little mess”.  Ce aş putea să fac şi în cazul ăsta? Vă rog, ştiu că trebuie să fac ordine, dar totuşi, pe lângă ordine, nu ştiţi vreo vrajă magică a la Harry Potter sau ceva în genul care nu mai permite dezordinea la mine pe birou?

Sunt puţin dezordonată… of, un alt defect de al meu…

Aşa, din curiozitate… tu ce defecte crezi că ai? Ai şi tu acest mic microb ”little mess”? L-ai avut vreodată? Dacă da, ai scăpat de el? Cuuuum???