Nu am timp…

Şi ştii, mă întreb, când o să fiu mare şi o să am o carieră de succes, un câine, un soţ şi un copil (neapărat în ordinea asta) cum o să mă descurc?

Când o să am mai mult timp? Pentru că am atât de multe lucruri de zis, de făcut.

Cred că mie îmi trebuie o clepsidră de aia magică, care face timpul să stea în loc.

Încep să cred că în fuga noastră continuă uităm să ne facem timp pentru lucrurile frumoase, care merită.

Nu am timp: nu îmi ajunge.

Tu ai timp?

Şi nicăieri nu-i ca acasă.

Azi m-am trezit cu gândul de a scrie ceva mai serios, dar, dar şi dar: mi-e de-a dreptul imposibil. Nu ştiu de ce, dar de fiecare dată când mă retrag aici să scriu, mă simt mai liniştită şi, doar aici, îmi permit să visez cu ochii deschişi la de toate.

Iubesc blogul ăsta… îmi iubesc grădina cu idei. După cum ziceam şi aici, zilnic mi-aş dori să am cât mai multă grijă de ea, dar timpul (of, timpul ăsta!) nu mă lasă. Mă doare sufletul să las pe aici un post de peste 2 zile, să las să crească buruieni şi să fie cele câteva comentarii care le primesc, nemoderate.

Ciudat sau nu, deja chestiuţa asta unde scriu eu ce mi se năzare face parte din viaţa mea. Aici îmi petrec o parte din timpul meu liber, aici pot să cunosc atâţia oameni minunaţi, aici mă simt mai liberă, aici e pauza mea din haosul cotidian.

Blogul ăsta a făcut azi 8 luni de existenţă. Cred că în astea 8 luni am mai crescut şi eu cu el, pentru că recitind septembrie şi octombrie, parcă s-a mai schimbat de atunci ceva la mine. O nouă abordare asupra vieţii? Mai puţine aberaţii adolescentine? Nu ştiu… dar totuşi e o schimbare, o simt.

Blogosfera e ceva minunat! Şi-mi pare rău că am stat ”în umbră” atâta timp, nu am lăsat bloggeri să mă cunoască, însă eu îi cunoscusem, pentru că îi citeam zilnic, ca şi acum. Am descoperit oameni minunaţi, care şi în cele mai ploioase zile au câte-un articol care te bine dispune, te face să zâmbeşti, prietenoşi, care, deşi nu te cunosc, îţi răspund cu căldură la orice întrebare sau la un simplu comentariu. Am descoperit bloguri extraordinare doar pentru că autorul lor a avut să-mi zică ceva frumos, aici pe blog. Vă mulţumesc că, prin intermediul vostru, mă consider şi eu un membru adevărat al blogosferei româneşti!

Nici nu ştiu cum au trecut 8 luni: ca vântul şi ca gândul. Mulţumesc celor care mă citiţi, care sunteţi vorbăreţi şi care lăsaţi părerile voastre frumoase aici, dar şi celor mai timizi, dar care revin de fiecare dată!

Nu aş vrea să renunţ la acest blog niciodată! Niciodată. Pentru că îmi este aşa de drag, pentru că aici îmi las în fiecare postare amprenta gândirii mele…

8 luni, dragă blog.

p.s.:  Au apărut în dreptul adresei blogului 2 cireşe !

Să nu vă imaginaţi că s-a aşezat pe aici pe undeva, pe o băncuţă,poate la umbră sau poate la soare, o băbuţă cu o traistă plină de ani în spate. Nu nu nu! Doar eu sunt. Ca de obicei eu… şi calculatorul meu care bâzâie după un restart, amânat mereu cu un ”later” apăsat nervos.

Mi se pare ciudat să scriu tocmai eu, un copil care nu a apucat să descopere încă toată lumea asta, despre trecut şi prezent.

Recunosc: mă fascinează trecutul. Aş vrea să aflu cât mai multe lucruri despre ce se întâmpla acum un secol, aş vrea să citesc cât mai multe cărţi a căror poveste  se desfăşoară în acele vremuri. Pentru că totul avea aşa un farmec deosebit…

Poate exagerez, poate nu era totul aşa de roz cum este ilustrat trecutul în diverse romane şi cărţi care au supravieţuit timpului. Poate era mai urât. Nu ştiu, pentru mine însă rămâne ceva minunat. Parcă lumea era altfel atunci… poate simplitatea ei de odinioară mă atrage aşa de mult.

De aş fi trăit atunci, prin anii 1900-1930, aş fi fost un soi de domnişoară modernă, aş fi revoluţionat lumea, aş fi fost un fel de Miţa Biciclista, aş fi fost o domnişoară ca nimeni alta. Aş fi cântat la operă, aş fi fost actriţă la teatru, aş fi fost o celebră  scriitoare şi romanele mele ar fi supravieţuit timpului.

Nu mă gândesc la teribilele războaie din trecut, nici nu vreau să mai ştiu de ele, să lăsăm deci, în manualul vechi de istorie. Cum am zis şi pe Twitter… de aş fi fost la conducerea unui stat d’ăsta ca Germania sau Rusia (chiar nu vreau să comentez în legătură cu conducătorii lor), aş fi inventat pur şi simplu bicicleta şi m-aş fi plimbat cu ea prin toată Europa! De aceea voi sări câteva decenii.

De aş fi trăit prin 1960-1970 aş fi fost solistă într-o trupă specifică vremii (da, let it be! beatles, beatles, beatles!) ori aş fi fost o adeptă înfocată a curentului hippie… oare? Cred că da… Ce frumoşi au fost anii ăia (sau ce frumoşi sunt în viziunea mea), tehnologia încă nu era cine ştie ce avansată, oamenii încă păstrau acea strălucire a simplităţii…

După mine astea sunt cele mai frumoase perioade din trecut: anii 1900-1930 şi 60-’70.  Restul… după ’70… ei bine, eu consider că de atunci s-a pierdut farmecul ăsta pe care îl tot caut în romane, cărţi, melodii, fotografii.

Trecutul a fost frumos… chiar mi-ar fi plăcut să trăiesc atunci, decât acum.

Pentru că în zilele de azi, cel puţin în lumea mea, de adolescentă ”petită” ce sunt, observ că doar anumite lucruri contează. Lucruri care după mine, sunt neimportante. Nu îmi găsesc cuvintele şi nu cred că le voi găsi vreodată ca să îmi exprim toate nemulţumirile legate de oamenii din prezent. Nu obligatoriu oameni, ci copii d’ăştia de o seamă cu mine sau hai să zicem mai mari. Poate eu sunt diferită de ei. Dar mă bucur. Pentru că am observat că nu sunt singura care gândeşte altfel, care are cu totul altă concepţie asupra viitorului, asupra lucrurilor într-adevăr importante. La ora actuală toţi critică. Îi critică pe cei care nu sunt ca ei. Dar nu îşi dau seama că ei greşesc, că nu totul depinde de haine, de tupeu şi că ar trebui să realizeze că urmează viitorul, care necesită o bună parte din cultura generală de care s-au lipsit atunci când şi-o puteau forma.

Nu îmi place prea mult prezentul în care trăiesc, modul în care eşti catalogat prin simplul fapt că faci lucruri normale.

Poate şi în trecut era la fel. Oare? Nu ştiu. Dar ştiu că trăiesc într-un alt mediu decât cel în care aş vrea să trăiesc. Astea sunt zilele de azi. Pentru că aşa opera ”Nunta lui Figaro”, a geniului în muzică Mozart, a devenit ”Nunta lui Mozart”, de Figaro. Şi aşa Eminescu este catalogat ca un nimeni, prin nişte cuvinte pe care nu are rostul să le scriu aici. De asemenea, Pitagora a fost o teoremă. Îmi pare rău pentru toţi cei care mi-au oferit într-o singură săptămână exemplele de mai sus.

Ce dacă stau şi admir un copac înflorit? Ce dacă scriu pe un blog? Ce dacă merg la x olimpiade? Ce dacă ascult muzica pe care o ascult? Ce dacă îmi place să beau ceai? Ce dacă ştiu aia, aia şi aia? Ce dacă am citit ce am citit? Mi-aş dori să înţeleg invidia şi răutatea oamenilor din ziua de azi. Printre ei se enumeră bineînţeles şi cei cu exemplele. Oamenii pur şi simplu nu înţeleg că unii chiar ţin să aibă o cultură generală? Ciudat.  Prezent aiurea.

Cât m-am întins! Cred că niciodată nu am mai scris un articol cu peste 800 de cuvinte. Tot ce am vrut eu să zic este că… trecutul este tot cea mai rămas din frumuseţea oamenilor.