Nu ştiu cum se întâmplă da’ eu de fiecare dată răcesc când vine vorba de o  vacanţă. Ah!!!

Acum ce să-i faci, faptul e consumat: şi dă-i pe nurofenuri, bea apă d’aia cu  pliculeţ de coldrex cu gust oribil, stai toată ziua cu ochii în tavan, învelită cu o sută de pături şi cu o durere de cap numai bună de să ai impresia că la tine în cap se desfăşoară  lupte d’alea între neuronii tăi şi mai ştiu eu cine sau ce.

După ce ieri pe vremea asta aveam exces de zel şi tot cartierul afla site-ul ăsta pe care scriu eu de zor, acum îmi suflu nasu’ în batiste cu miros de pepene galben, strănut de se mişcă acoperişu’ de pe casă şi beau ceai. Da…cred că asta e singura parte plăcută când sunt răcită: că beau la ceai din nevoie şi nu din plăcere .

Acum ce să fac: nu mai pot să miros, nu prea mai am gust şi mi’e cam frig. Am răcit bine de tot! Felicitările mele mie!

A, şi de obiecei mai era o parte faină când cădeam prada unei nemiloase răceli:  eram în centrul atenţiei (”mălina, ţi-e frig, te mai doare capul, cum te simţi?”),  da’ acum nu mă mai încălzeşte aşa de tare.

Îmi place costumaţia pe care o am acum, şi de obicei când mă prinde virusul ăsta afurisit. Dar nu intru în detalii, că am alte lucruri mai importante de zis… da’ totuşi… cel mai tare accesoriu la costumaţia pe care o ai este cana. Da, mereu ţii o cană în mână sau lângă tine: că e cu ceai că e cu coldrex d’ăla naşpa cu lămâie nu mai contează. Şi mai e şi cutia aia imensă de şerveţele dar pe aia nu o ţii chiar tot timpul în mână, ci o ţii totuşi mai departe de tine.

Azi am stat 2 ore la şcoală şi după aia am plecat… varză am fost, varză sunt. Observaţie: ce e cel mai rău lucru din lume care te omoară dacă nu iei măsuri… păi să ai nasul înfundat şi să vorbeşti… da’ e aiurea rău că te doare şi  gâtul tare şi ai o voce de răţuşcă sau răţoi, după gen, răguşit. Şi te omoară ca dacă tu tot continui să vorbeşti cam uiţi că trebuie să respiri. Deci tu. Da… tu: răcitule, mai respiră.

Am terminat cu medicamentele şi starea mea de răcită cu acte în regulă, şi trecem la concurs: doi s-au băgat şi eu nu ştiu pe cine să aleg marele câştigător. Vă ţin în suspans până vineri .

Vreau un blog de succes.

Aşa că gata, nu mai stau degeaba, aşteptând traficul să vină de nicăieri… la treabă! Am început să comentez pe bloguri (lucru ce nu îl făceam până acum deşi citeam blogurile respective de câteva ori pe zi) şi … ăăă, am scris prin tot cartierul adresa blogului pe asfalt, cu cretă . Mă gândesc să fac link exchange sau ceva în genu’ că pe bune acuma: recunosc, vreau ca blogul meu să fie prin alea cele mai frumoase.

Noroc de fetele faine de la mine de la şcoală, dornice mereu să dea o mână de ajutor. Altfel nu reuşeam eu singură să scriu pe toate străzile din cartier adresa blogului. Cele mai cele : Sara şi Cristina, Corina şi Raluca şi fetele de la 7B.  Vă mulţumesc că m-aţi ajutat!

Ce urmează?

Păăăăăi… mă gândeam să fac nişte fluturaşi şi sa îi lipesc pe stâlpi şi pe copaci. Da’ de asta e nevoie de mai mulţi bani decât costă o cutie de cretă şi de mai mult timp. Că de… până fac bannerul, până găsesc culorile potrivite… şi după aia îmi consum şi tot tuşul de la imprimantă. Dar ce contează???

Îmi place să scriu, îmi place să citesc, îmi place să văd cum scriu alţii şi mi-ar plăcea să vadă şi alţii cum scriu eu.

Nu e normal ?

Bine.

Am zis să explic mai bine cum stă treaba cu concursul ăsta … că nu am făcut regulament ca lumea şi nu l-am explicat cum trebuie.

Înţeleptul şi atotstrictul regulament:

1) Tu ai făcut rost de 5 amici dispuşi să te ajute ca să câştigi concursul ăsta. Tu trebuie să ştii următoare chestie: dacă unul din amicii tăi vrea să participe singur, de capul lui, tu nu mai ai voie să îi foloseşti mail-ul, că nu se cade.  În zilele de azi (de concurs) aţi devenit concurenţi şi adversari ”crânceni”.

2) Amicii tăi trebuie să mă adauge în lista lor de mess, ca să verific eu dacă tu ai de gând să mă păcăleşti sau chiar ai 5 amici complet diferiţi dornici să te ajute .

3) Ai termen limită până pe 30. Grăbeşte-te.

4) Te înscrii pe pagina concursului, adică aci.

5) Ăăăă… şi nu uitaţi de premii: Marele Premiu albumul St. Anger de la Metallica, şi dacă nu îşi place Metallica, atunci marele premiu este… o avalanşă de bomboane gumateeee (să fim serioşi: nu o să fie nicio avalanşă)!

Mi-ar plăcea să existe mai multe ”eu”. Adică să am 2 surori gemene, care să dispară când nu am nevoie de ele şi, atunci când am, să facă totul aşa cum aş face eu.

Un fel de clone.

Offf… nu reuşesc deloc să mă adun şi să mă împart şi să îmi calculez timpul! Mă ia ameţeala când mă gândesc ce greşeli de organizare am făcut în fiecare zi de când sunt adolescentă. Nu am nici cea mai mică treabă cu timpul ăsta… noaptea mă culc mereu la 11 jumate 12, mă trezesc la 6 jumate 7 şi cred că dacă m-aş organiza mai bine nu aş fi complet pe dinafară.

Mie îmi trebuie o agendă mică, un carneţel ceva. Sau o secretară… ooo, o secretară ar fi minunat: să îmi organizeze viaţa: luni de la ora 7:30-8:50 trafic, 9-10 civică, 10-11 română, 11-12 pregătire pentru olimpiada la chimie…etc.

Da’ problema esenţială e … că eu nu am secretară: şi dacă aş avea… ar fi minunat! Dar eu nu am. Deci trebuie singură singurică să mă descurc. Mă enervează când se suprapun chestii, într-un timp trebuie să fiu în mai multe locuri deodată şi… unde or fi gemenele Mălli?!

Partea praf e că nu prea depinde de mine în anumite chestii… dacă aş fi mai calculată, mai organizată ar fi mai bine. Dar uneori chiar nu depinde de mine… şi e naşpa rău atunci. Şi mă apucă iar ameţeala când ştiu sigur că la ora x trebuie să particip în două locuri la ceva super important pentru mine. Şi ce să fac? Cap sau pajură şi văd ce iese. Nu. Nu e în niciun caz bine aşa. Trebuie să învăţ ce e o prioritate şi ce nu.

E greu, trebuie totuşi să mă descurc!!!

Damn it!… probleme mai am şi eu. Ar trebui să nu îmi pese, că am doar 13 ani. Dar eu nu… pe mine mă stresează şi supără în continuu ştiind că am supărat pe cineva care nu merită să fie supărat, când am greştit cu ceva (şi atunci nu mă las până nu repar greşeala), când am dezamăgit. ..

Care-i treaba cu sentimentul ăsta??? Că până acuma la înţelepţii 13 ai mei nu l-am întâlnit? Ce este de fapt, dragostea?

Nu ştiu. Ce e clar: nici nu mă interesează momentan.

Titlul meu e deosebit în felul lui, şi prezice un articol siropos, cu inimioare, gânduri d’alea din romanele de dragoste, fluturaşi bezmetici prin stomac, obraji îmbujoraţi de timiditatea proprietarului, trandafiri şi bomboane de ciocolată. La mine asta se rezumă ”curcubeul” de deasupra capului îndrăgostitului… hmm! Ciudată imaginaţie mai am…

Revenind la subiectul pe care dumneavoastră nu îl cunoaşteţi încă: să presupunem prin absurd că mie mi-ar plăcea de cineva, ceea ce este complet neadevărat şi o aberaţie. OK, mie îmi place de domnul X (repet, să zicem). Nu cunosc absolut nimic la adresa acestui domn X, doar că să presupunem, are o faţă… ăăă… care arată bine. Dacă mi-ar plăcea faţa lui, asta nu înseamnă că îmi place de el, dar eu îmi continui presupunerea absurdă ca să ajung la concluzia care va urma mai târziu. Continuăm: X nu mă cunoaşte, eu nu îl cunosc pe el. Nu am id-ul lui de mess, nici nu mă tentează să il cer, dar dacă aş fi, ce aş face, m-aş duce glonţ la dumnealui şi i-aş zice : ”heeeei, bună x, ce mai faci? eu îs …(aia) şi vreau să mai vorbim pe mess, ai id? ”. Cei care mă cunosc ştiu că nu aş face aşa ceva niciodată, dar în presupunerea mea absurdă probabil aş face acest lucru. Bun, urmează două variante: ”bună … dar la ce îţi trebuie id-ul meu? ăă, ştii, eu nu prea îl folosesc, că…” sau ” bună, da’ stai aşa, ai ceva pe care să scrii? id-ul meu e x_y_x. vorbim acolo.”. Ieşim din presupunerea absurdă şi presupunem că aş primi în realitate primul răspuns, nu ştiu ce aş face da’ mi-aş jura că nu o să mai fac niciodată chestia asta. Dacă aş primi în schimb al doilea răspuns ar fi altă chestie. Da’ uite am ajuns eu la concluzie din presupunerea mea absurdă:

Era un proverb cu ”nu rişti, nu câştigi”. Dar poţi să rişti şi să pierzi, inevitabil, în cazul presupunerii idioate de mai sus, id-ul domnului cu faţă drăguţă (domn…hmm…. la 13-14-15 ani ). Eu nu sunt genul care să risc prea mult, deci nu cred că aş face chestia cu id-ul niciodată… pentru că eu am un soi de calitate care uneori devine un defect: trebuie să fiu mereu cea mai bună, dacă îmi doresc ceva trebuie să fac orice ca să îl obţin eu şi nu altcineva. Defectul e că nu îmi permit să mă lovesc de chestii imposibile, refuzuri şi înfrângeri. Nu pot să suport. Chestiile imposibile le fac eu să devină posibile, şi înfrângerile pot să devină mai târziu victorii… dar refuzurile? Dacă omul zice ”nu” nu prea ai ce să îi faci. Ce, stai pe capul lui până îşi schimbă opinia?!

În fine, pentru voi toţi curioşii: nu m-am îndrăgostit, nu am intenţia de a face acest lucru şi  ce am scris mai sus a fost de fapt, ceva pentru mine, ca să îmi fac ordine în gânduri.

Nu uitaţi de…

Lasă-ţi şi prietenii să mă cunoască.

Concuuuuurs:

PRIMUL CONCURS de pe www.malli.ro .

Sunt suuuuper încântată de idee! M-am gândit  să vă mai atrag, să vă implic aici, dragii mei cititori, la pus răsaduri în grădina mea cu idei,  şi mi-a venit ideea: ”ce ar fi dacă aş organiza un concurs…?”

Concursul e simplu: trimiţi la minim 5 din prietenii tăi mail sau vorbeşti cu ei ca să intre aici, pe blog. După aia, eu văd care e cel mai cel cu prietenii cei mai curioşi, şi … desemnez câştigătorul.

Marele premiu: albumul St. Anger, Metallica.

Aştept înscrierile voastre până pe 30. Ă,  am uitat, trebuie: să îmi adaugi id-ul malli.mallina în lista ta de mess şi cei 5 prieteni ai tăi trebuie să facă acelaşi lucru, ca să nu existe discuţii.

Baftă şi suuuuucces!

1. Borta Victor
   Invitatii trimise: sweet_girl_laura12@yahoo.com, andreeaionovici@yahoo.com, alxz_4acdc@yahoo.com, sabina96_nicula@yahoo.com, corina1607@yahoo.com
2. Corina Muscalu
   Invitatii trimise: georgiana16@gmail.com, andrei_v2000@yahoo.com, sweet_anyna2006@yahoo.com, george.muscalu@gmail.com, bianca_vrajitoru@yahoo.com

Eu şi eu şi eu…. şi totul despre persoana mea.

Fixuri, obiceiuri, ticuri din ultima vreme dar şi din trecut:

-fix:  mă uit în geamurile maşinilor să văd dacă îmi stă părul bine.

-obicei: roşesc fără să vreau.

-tic: când nu am ce face butonez telefonul în prostie.

-fix:  mă strâmb la oamenii idioţi când nu se uită la mine …

-tic: verific mail-ul de 100 de ori pe zi

-obicei: dau ochii peste cap când mă enervează un lucru şi prefer să tac

-obicei: uneori sunt cam timidă…

-fix: transmit mesaje subliminale foarte interesante persoanei care m-a enervat

-tic: nu ştiu ce fac cu nasul, da’ ştiu că am un tic cu nasul pe care îl fac când sunt nedumerită de ceva şi încerc să înţeleg.

-fix: scriu pe blog 5 articole minim pe săptămână.

-tic: ”bunăăăăăăăăăăăăăă, ce mai faci?”

-obicei: când îmi place de un băiat încerc să îl evit.

-fix: stau la oglindă cel puţin juma’ de oră pe zi

-obicei nou: parfum Chanel Chance.

-obicei vechi: Jelly Beans.

-tic: ”ăhă, bine pa!”

-obicei: schimb 2-3 perechi de jeanşi şi bluze până ajung la combinaţia finală.

-obicei: trag cu ochiul în ziarul vecinului de scaun din maxi-taxi…

-fix: dacă cineva se uită nu ştiu cum la mine, eu mă uit şi mai nu ştiu cum la acel cineva

Înţelept şi revelator: am muuuuulte defecte.

Înţelept şi revelator: lasă că se pot trece cu vederea.

Înţelept şi revelator: ăăăă…azi la chitară am văzut un  băiat drăguţ care cânta supeeeer frumos la chitară.

Când ai crescut…

Le-am văzut pe Navia şi pe Georgi(ana)  cum se jucau în faţa casei lor, se dădeau cu rolele, desenau cu cretă pe asfalt, râdeau, erau… în lumea lor. Navia şi Georgi sunt vecinele mele, cu 3-4 ani mai mici decât mine. Obişnuiam să mă joc cu ele în fiecare primăvară şi vară, de când m-am mutat aici. Ţin minte cum mă jucam cu Navia (fetiţa e din India, vorbea acum 2 ani numai engleză şi 2 boabe de română) Hang Man pe asfalt, în faţa casei mele, cum alergam prin cartier, role, biciclete etc.  Şi cu Georgi, mă întâlneam mereu, chiar dacă nu voiam, suna la uşă după mine să ies afară de numa’ şi dacă nu răspundeam dădea cu genunchiu-n uşă până deschidea cineva.

Asta se întâmpla acum 2 primăveri.

Eu, din păcate am crescut, nu am mai avut ce căuta în lumea lor anul trecut, care fusese şi a mea. Eu anul trecut trecusem deja la standardele de ”lasă-mă să te las”, la comportamentul adolescentului tipic şi mofturos. Deci eu anul trecut nu mai mă gândeam nici cum să ies afară cu ele: ”cum, să ies eu afară cu două pitice de clasa a 3a? ce, am înnebunit?!”…

Le-am privit primăvara asta. Ca în fiecare primăvară se jucau în faţa caselor lor. Ieşisem şi eu să respir o gură de aer curat şi să mă plimb cu rolele, şi m-am gândit să trec pe la ele să le salut. M-am răzgândit… ce să caut eu în lumea lor? De ce să le întrerup din poveştile lor cu jucării şi vise?

Eu de anul trecut sunt doar un simplu privitor. Anul trecut m-am maturizat. De ce nu ştiu. Anul ăsta însă mi-am schimbat complet atitudinea şi gândirea atât de restless pe care o aveam înainte. Anul ăsta m-am maturizat altfel… e a doua mea primăvară ca adolescentă.

Dar e aşa de complicat să fii adolescent! Atât de complicat… e greu, mai ales că mai am din când în când sindromul ”pe mine mă înţelege cineva, oareee?!”, dar foarte rar!

Nu e de mine, dar cresc. Mă maturizez. Acum devin om. Acum mi se conturează personalitatea.

Timpul trece.